Despre cariera si nu numai ...

M-am trezit astazi cu o durere groznica de cap insotita de o stare de tristete si deprimare de parca toata lumea se prabusise in jurul meu. Am pornit catre locul de munca, total nemotivata, atat financiar cat si moral, gandindu-ma ca totusi nu m-am nascut sa invart hartii intr-un birou anost de banca, nici sa fiu un robot comandat cu o telecomanda de unii ce se cred mai destepti. Nu m-am nascut sa muncesc pana la epuizare, fara beneficii adecvate si fara a avea dreptul macar la o opinie, nici sa mi se reproseze ca plec la ora la care, conform contractului meu de munca, se termina programul.

Asa ca astazi am spus nu costumului care efectiv ma sufoca si a pantofilor care imi rup picioarele. Am spus nu nervilor consumati inutil si orelor petrecute la birou peste program. Am spus nu sedintelor interminabile si compromisurilor in numele angajatorului. Pentru ce aceste ore tarzii printre hartoage? Pentru ce sedinte unde nu se vorbeste ceva concret? Pentru ce wekenduri petrecute la serviciu sub deviza ”este multa treaba” fara sa fii macar platit pentru ele?

Inca de cand eram mica imi doream sa fiu o femeia dintre acelea pe care le vedeam in filme, imbracate elegant si cu stil, in costume scumpe si pantofi eleganti. Femei care aveau o cariera de succes si lucrau intr-o cladire inalta de sticla. Credeam pe atunci ca faima, puterea, aprecierea si respectul sunt cele mai importante valori. Ce n-am stiut atunci, dar am realizat dupa 4 ani de munca intr-o multinationala, este ca pentru toate acestea platesti un mare pret: sufletul tau. Platesti cu lipsa de timp liber pentru tine si pentru cei dragi, lipsa de timp pentru ceea ce este cu adevartat important pentru tine. Platesti cu lipsa unei familii, cu singuratate cu pierderea identitatii tale. Platesti cu pierderea unor momente din viata la care nu esti present si care nu se vor mai intoarce vreodata. Platesi cu ani pe care nimeni nu ti-i va mai da inapoi. Si te intrebi atunci: se merita oare?

Eu cred ca nu. Viata este cel mai frumos dar primit de la Dumnezeu. Ti se ofera doar o data si nu merita irosit printre dosare, hartii, urlete si nervi. Sunt de acord ca trebuie sa muncim. Nu am sustinut niciodata ca as vrea sa stau acasa, degeaba. Imi place sa muncesc si nu ma tem sa o fac cu multa sarguinta si pasiune Dar sa o fac cu o limita. Si sa imi placa. Si sa primesc adevarate compensatii si beneficii, nu mizerii. Valorile cu adevarat importante sunt sanatatea, familia, prietenii, pasiunile si cam tot ce te face pe tine cu adevarat fericit. Nicio organizatie, oricat de multinationala ar fi, orice politica avansata de HR ar avea si cu oricate porcarii iti va spala creierul, cum ca tu esti cel mai important, nu va turna decat aberatii. Niciuna nu iti va ridica vreodata statuie, iar atunci cand nu vei mai putea fi de folos, te va inlocui usor si sigur, ca pe o carpa.

Dincolo de un costum elegant si de expresia care o aud zilnic “vai ce job frumos ai” se ascund neuroni morti, care niciodata nu se vor recupera, ore peste program, lacrimi, tristete, dezamagire, sperante, nazuinte, zile senine, soare si ploi toate vazute din spatele unor geamuri. Ziua in care voi putea sparge aceste geamuri, in spatele carora ma simt efectiv constransa si captiva, ziua in care voi fi libera sa traiesc asa cum aleg eu, facand ceea ce imi place si ma reprezinta, va fi cea mai fericita.