Ianuarie pe platoul Bucegilor: pe Valea Dorului

Nu știu dacă am mai spus-o, dar cu toate că iubesc muntele în orice anotimp, așa cum orice drumeț cred că o face, totuși întotdeauna mi s-a părut fascinant iarna. In acest anotimp muntele uimește prin frumusețe și sublim. De aceea îmi plac cel mai mult drumețiile de iarnă. Chiar dacă sunt ceva mai grele sau mai periculoase, iar multe trasee sunt închise pe perioada zăpezii, eu tot le găsesc mai încântătoare. Este de-a dreptul fermecător! Poate pentru că iubesc zăpadă sau poate pentru că muntelui îi stă cel mai bine îmbrăcat în alb. Dar să privești covorul acela de nea neumblată, bătută doar de viscol, și sclipirea ei ca milioane de cristale în bătaia soarelui, să simți vântul cum îți îngheață obrajii, mirosul de lemne arse la cabană, sau savoarea vinului fiert cu scorțișoară, trăirile drumețiilor de iarnă sunt unice. 

Ne trezim dimineața la Piatra Arsă, în mijlocul Bucegilor. De aceea îmi place locul ăsta: pentru diminețile acelea când deschid larg fereastra și pot cuprinde cu privirea muntele din toate părțile. Un soare strălucitor și niciun nor pe cer, deci încă o zi cu vreme numai bună pentru hoinăreală. Unde mergem? Cel mai simplu traseu este cel către Peștera cu întoarcere la Babele, iar de acolo pe platou înapoi la Piatra Arsă. Este un traseu deschis iarna și nu foarte greu, nici periculos, dar cu o priveliște minunată asupra întregii văi a Ialomiței. Insă îl mai făcusem de nu știu câte ori, ca de exemplu anul trecut în februarie, deci parcă nu mai aveam poftă să îl reiau. Mă gândeam la traseul spre vârful Omu dus-întors sau la cel de coborâre la Lacul Bolboci. Nu eram încă convinsă care. Voiam să cobor de la Piatra Arsă pe șoseaua Sinaia-Babele, până la intersecția cu marcajul cruce galbenă, la marginea platoului, ce coboară pe muntele Nucetul la lacul Bolboci. 

Totuși, discutând dimineața cu oamenii de la cabană, aflu în primul rând că pe platou vântul bate destul de tare, astfel încât telecabina de la Babele nu funcționează. Deci planul cu vârful Omu cade. De multă vreme îmi doresc să ajung la Omu iarna, dar niciodată vremea nu ține parcă cu mine. Oricum traseul nu este deschis iarna pe bucata Cerdacul Obârșiei-Vârful Ocolit, adică ultima porțiune, datorită pericolului de avalanșe. Zăpada nu ar fi fost pentru avalanșă, poate doar gheață. Prefer zăpada de un metru decât gheață unde nu am nici un fel de echilibru. Dacă la Babele vântul bate atât de tare, dar dincolo, spre Omu?
 
Să mergem la Bolboci atunci? Nici să nu mă gândesc îmi spun cei de la cabană! Drumul este lung (asta știam și eu, de aceea mă trezisem la 7). Nu știam exact cât faci pe șoseaua Sinaia -Babele până la intersecția cu marcajul spre Bolboci, întrucât nu este un traseu marcat, însă estimam că din momentul în care intri pe marcaj și începi coborârea prin pădure faci cam 2-3 ore. Deci cam tot traseul îl estimam la maxim 4-5 ore. Cam mult totuși pentru o zi de iarnă, având în vedere că adăugăm și întoarcerea la Piatra Arsă. Apoi, ei îmi spuneau că prin pădure nu prea a mers nimeni și zăpada viscolită ar putea fi până la brâu. Pffff....  

Acum nu știu dacă au zis-o să mă sperie sau chiar așa era, dar fiind și un traseu care nu îl cunosc și fiind totuși iarnă am zis că mai bine îl las pentru altădată. Am trecut peste perioada în care mă aventuram și la jumătatea drumului mă întorceam înapoi. De fapt...o singură dată m-am întors de pe traseu, fiind viscol și ne mai putând înainta. Amintiri... Sunt ceva ture despre care nu am scris jurnale. Nu că nu aș fi vrut, însă dacă nu am făcut-o la momentul respectiv, a devenit cam greu după. Plus că nu mai au același farmec.
 
Așa că ne-am echipat și am plecat de la Piatra Arsă urmând șoseaua Sinaia-Babele către.... nicăieri... vedem noi pe drum în ce direcție o luăm, în funcție de cum mergem, de timp, de vreme, de dispoziție. șoseaua urmează linia Văii Izvorul Dorului, vale care își are obârșia sub vârful Baba Mare și practic împarte platoul Bucegilor în două bucăți. Este o vale frumoasă, o parte a Bucegilor mai puțin umblată. Soarele strălucește în fața noastră, făcând zăpada înghețată să pară o puzderie de cristale. Pe alocuri vântul bătea destul de tare, dar eram feriți de vârfurile din jur, mergând tot drumul aproape pe vale. Puțină zăpadă, ce-i drept, pentru o luna de ianuarie.
 
Tinem șoseaua cam vreo oră, paralel cu firul văii, având în față crestele ondulate ale vârfurilor sudice ale Bucegilor: Furnica, Vârful cu Dor, Colții lui Barbes și Vanturis. O bucată de Bucegi mai neumblata și deosebit de frumoasă. Mergând observăm că telescaunul din Valea Soarelui funcționează. Păi facem în felul următor: mergem pe șosea până la intersecția cu traseul bandă roșie în șaua Laptici, traseu ce ce vine de la Peșteră, și apoi îl urmăm până la telescaun. Luăm telescaunul și urcăm pe Furnica, și de acolo la pas până la Piatra Arsă.

Valea Izvorul Dorului

Buuun. Ajunși cu șosea cu tot în șaua Laptici, la1 830 m ținem și noi marcajul mai departe. Coborâm încet către centrul platoului până atingem firul văii, după care drumul nostru se contiuna fix prin vale, urmând stâlpii de marcaj. Nu este zăpadă multă nici aici pe vale, doar cea rămasă de la ultimele ninsori. Poteca este bătătorită de mulți bocanci, sunt curioasă dacă vreunii din ei au mers și spre Bolboci. Nu de altceva, dar chiar îmi doream să văd lacul iarna, deși la temperatura care era, nu cred că era înghețat. Traseul este foarte fain, este o vale care îmi place tare mult, o parte deosebită a Bucegilor. Am mai fost pe aici, dar acum cu zăpadă locul arată parcă mai încântător. Puțină zăpadă ce-i drept, dar decât deloc...merge și așa!

Ne oprim la confuenta cu Vâlcelul Vârfului cu Dor, întrucât aici este telescaunul. Se poate și continua marcajul, urcând astfel pe jos Vârful cu Dor, dar dacă tot funcționează telescaunul, să nu funcționeze degeaba. Urcarea costă vreo 12 sau 14 Ron, nu mai rețin exact, dar oricum ceva de genul acesta. Se pare că acesta este noul telescaun inaugurat prin 2010-2011, ce deservește pârtia de schi Valea Soarelui. Mai la dreapta văd o altă instalație de telescaun, cel vechi din Valea Dorului, și acela funcțional. Habar nu aveam că sunt două.  

Abruptul Bucegilor

Telescaunul de pe Valea Soarelui este destul de modern, are patru locuri și este acoperit. Arată foarte bine, păcat că nu se înghesuia multă lume. într-adevăr nu se schia mai deloc, nefiind zăpadă suficientă. Oricum mi se pare o investiție cu folos și îmi pare bine că ușor-ușor se dezvoltă domeniile schiabile din Valea Dorului, că doar avem și noi pârtii la înălțime. Nu știu nu schiez, deci nu îmi pot da mai mult cu părerea. Mie doar mi-a plăcut plimbarea cu telescaunul!
 
Așa că în câteva minute suntem sus, pe vârful Furnica, unde este stația terminus a telescaunului. Din câte am citit, este stația la cea mai mare altidudine din România. Coborâți din telescaun dăm nas în nas, cu cine altcineva, decât cu vântul. Un vânt puternic și aspru de te lua pe sus, nu înainte să te înțepe, ca 1000 de ace, în oraji. Pfffff, deci de asta nu merge telecabina la Babele! Totuși, făcându-i în ciudă vântului, sau el nouă, rămânem puțin pe vârf, întrucât nu cred că există un loc cu o panoramă mai splendidă și mai completă asupra platoului Bucegilor decât pe Vârful Furnica. în zilele senine bineînțeles! Din fericire și anul trecut și acum am avut noroc de vizibilitate bună, astfel că peisajul ne-a minunat privirile, putând vedea până la Vârful Omu, chiar movilița și cabana.  Imaginea asupra Bucegilor este absolut fantastică, mai ales iarna.

Platoul Bucegi

Oricine poată să vadă asta. E suficient să urcați cu telecabina din Sinaia până la Cota 2000, faceți dreaptă și de acolo să urmați marcajul Bandă Galbenă, vreo 30 min în urcuș ușor. Drumul cotește un pic la dreapta, ocolind vârful, apoi se deschide în față panorama grandioasă a Bucegilor. Eu prima data când am ajuns aici am rămas cu gura căscată. Inca mai rămân și acum! 

Platoul Bucegi- spre Piatra Arsa, Costila si Caraiman

După un șir lung de poze, începem coborârea pe Furnica, urmând marcajul bandă galbenă spre Piatra Arsă. Am coborât ușor prin zăpadă, deși este un pic abrupt. Există și o variantă marcată care ocolește vârful prin dreapta, am fost și pe acolo odată, dar iarnă e cam periculos, drumul mergând pe bandă de nivel, adesea acoperit de zăpadă. Așa că este mai bună varianta coborârii. Drumul ne duce în șaua Călugărului, la intersecția dintre Valea cu Genune în dreapta și Valea Călugărului în stânga. De aici urcăm ușor Culmea Pietrelor Arse și gata, zărim deja cabană.

Platoul arta superb chiar și așa cu puțină zăpadă. Nu știu alții cum sunt, dar eu iubesc liniștea muntelui, pe care poți să o simți doar îm mijlocul lui, înconjurat de vârfuri. Nici urmă de om. Pustiu. Doar vântul care șuiera, dând viață parcă peisajului amorțit de ger. Imi place să mă cufund în liniștea aceasta, să o las să mă învăluie, să simt cum pătrunde în mine. Să mă bucur și să mă minunez în acelsai timp de ce a creat natura: Muntele. Pentru că nu reușesc niciodată să mă satur să îl privesc. Niciodată nu încetează să mă impresioneze. 

Am ajuns la Piatră Arsă înapoi, destul de devreme, puțin după prânz. Asta pentru că plecasem destul de devreme și mersesem în continuu. In prima fază îmi păru rău, pentru că am fi avut timp să facem ceva mai mult. Poate chiar să ajungem la Bolboci. Dar apoi când am văzut că vremea se schimbă cu repeziciune, m-am bucurat că ajunsesem în cabană. Incepuse a se innora, chiar a ninge ușor. Spre seara ninsoarea ușoară s-a transformat într-o ninsoare de poveste, chiar cu un pic de viscol. Superb! Era prima dată pe acest an când vedeam ninsoare, așa că ieșim afară cu o cană de vin fiert în mână (eu cu o cană de ceai, că luam antibiotice!) pentru a ne minuna. Era foarte frumos să privești fulgii de zăpadă cum se aștern. Mi-era dor! Dar frigul și vântul ne trimite repede înăuntru.
 
In ultima zi nu am făcut mare lucru, de fapt aș putea zice că nu am făcut nimic în afară de jumătate din traseul spre Babele-telecabină, printr-o zăpadă proaspată, depusă cu o seară înainte, de unde ne-a pescuit nenea cabanierul cu snow-mobilul. Așa că am mers la Babele motorizați. A fost tare drăguță plimbarea, nu mai mersesem vreodată cu așa ceva. Am luat telecabină, care ne-a coborât în Bușteni doar pe noi doi și conductorul, care ne-a povestit toate cele 15 min de drum despre cum adună salvamontul cadavre de pe Jepii Mici, ale celor ce se aventurează iarnă. Cool, nu? 

Ajungem în Bușteni. Aceeași "civilizație", același gust amar ca întotdeauna. Orașul este pustiu. E vineri la prânz. Abia azi vor venii turiștii. A urmat apoi o cafea caldă, deoarece primul microbuz spre București nu ne-a luat din lipsă de locuri, apoi drumul spre casă.
 
 A fost o ieșire pe munte drăguță, chiar dacă am fost în locuri foarte cunoscute. Dacă ar fi fost vară poate mergeam în altă parte, sau cu siguranță pe alte cărări, dar iarnă fiind și multe trasee închise, am zis că unde cunosc este cel mai sigur. Oricât aș iubi muntele și aventura îmi iubesc mai mul viața și pe cei dragi, așa că prefer să nu risc aiurea pe trasee închise, așa cum ar trebui să facă oricare dintre noi. Astfel, nenea conductorul de la telecabină nu ar mai avea ce povesti! Vorbeam de curând despre moderație și echilibru, pentru că aceste două calități trebuie să ne însoțească întotdeauna pe munte.
 
 Nu îmi doream pentru acesta vacanță cine știe ce vârfuri sau performanțe, nici să bifez un traseu nou pe listă. Voiam să revăd locuri dragi sufletului meu și să mă bucur câteva zile de ele, în mijlocul lor. Voiam să respir aer curat și să mă tolănesc în zăpadă. Voiam să încalț bocancii, în care picioarele mele se simt mai bine decât în cel mai elegant pantof și să calc cu ei potecile care să mă conducă acolo sus. Voiam să simt liniștea și măreția, să mă învăluie grandoarea naturii. Mi-era dor să mă simt pentru o clipă aproape de cer și să privesc norii de sus. Mi-era dor de creste, de vârfuri, de înălțimi. Mi-era dor de munte! 

Prima parte:  Inceput de ianuarie pe platoul Bucegilor

  
FOTO