Dor de munte

E sambata si este 11 noaptea. Sunt acasa singura. Pardon cu prietenul meu cel mai bun. Calculatorul. Uneori il iubesc si nu stiu ce m-as face fara el. Alteori il urasc si-mi vine sa-l arunc pe geam, tocmai pt ca petrec prea mult timp cu el, langa el. Desi stiu ca nu pot trai fara el. Acum l-as arunca pe geam. Pentru ca nu as vrea sa fiu in fata lui. Si totusi sunt si asta ma enerveaza la culme. Mi-ar fi placut sa fiu acum in cu totul alta parte, alt loc cu altcineva decat vechiul meu calculator.Dar nu sunt.....

Da, nu mai merg la munte. Este o chestie ciudata cu muntele. In acest moment as putea spune: nu mai vreau sa merg pe munte. Gata. Nu mai imi place. Asta simt. Nu stiu de ce, dar am o repulsie, teama, frica de munte. Ultima experienta nu a fost tocmai placuta, ceea ce imi creaza o stare de disconfort cand ma gandesc la ...munte. O asociez involuntar cu o stare nu foarte buna si asta imi da o senzatie de panica si neliniste. Ma sperie muntele. Nu am crezut ca se va intampla asta vreodata.

Ma mai uit din cand in cand la poze si rememorez clipele frumoase petrecute acolo sus. Prima data la Babele, prima data la Omu. Creasta Pietrei Craiului. Prima zapada pe munte, primul viscol, prima cadere psihica. Bucsoiu, Ciucasul, lemnele arzand in soba la Malaiesti. Sacul de dormit, oamenii pe care i-am cunoscut, cabanele, rucsacul greu, senzatia aceea de reusita cand ajungi in varf. Momente, trairi, emotii presarate pe carari de munte. Reusite, esecuri, bucurii si caderi. Picioare rupte si degete umflate. Toate le-am stans intr-un saculet al inimii mele si le mai deschid din cand in cand.

Scriam candva asta:

"Ma intreb cum ar fi fost viata mea acum daca nu descopeream muntele? Sau daca muntele nu ma descoperea pe mine? Ma identific oarecum cu el si reprezinta pentru mine un mod de viata fiind prezent in tot ceea ce fac. Si ma bucur ca este asa. Asa am cunoscut oameni noi, locuri frumoase si un nou mod de a trai. Am invatat sa traiesc liber si am invatat ca pot mai mult decat cred. Am invatat sa vad dincolo de tot ceea ce este mult prea obisnuit si prea uman si am descoperit o parte din mine care imi era practic necunoscuta."

Acum nu stiu in ce masura ma mai regasesc in totalitate in ce am scris. Partea buna este ca cumva ma regasesc totusi. Parca daca caut, gasesc inca sentimentele alea, in sufletul meu. Dar atunci le simteam atat de tare.

Ma gandesc uneori ce traseu mi-a placut cel mai mult. Poate daca il refac retraiesc emotiile de atunci. Fireste in minte mi-au venit Jepii Mici. Oare? Oare imi vor trezi acum acelasi sentiment ca atunci cand i-am descoperit? Poate.... Si totusi muntele nu este numai traseul. Muntele este oamenii cu care mergi si impartasesti poateca si trairile. Muntele este emotia pe care o simti cu fiecare pas care il faci spre inaltimi. Muntele este bucuria din sufletul tau, spiritul, emotia. Muntele este mai mult decat un simplu varf sau un simplu traseu, oricat de dificil sau provocator ar fi el.

Insa pana la munte sunt tot cu calculatorul. Tot singura, tot acasa, tot cu un milion de intrebari, ganduri si temeri. Tot cu un milion de sperante. Cu acelasi dor in suflet si tot asteptand. O zi de iulie, o zi de august, in vreme ce timpul se scurge monoton si la fel.

In curand imi voi face curaj si voi pune bocancii in picioare. Si imi voi lua rucsacul la spinare si voi porni cu frica amestecata cu speranta spre inaltimi. Va trebui sa reusesc pentru ca nu voi avea alta solutie. Cred ca cea mai buna cale spre reusita este cand nu ai decat o cale. Cand nu ti se dau alte solutii. Atunci mergi sigur inainte. Te tavalesti, plangi, dar te ridici si mergi mai departe.. Asta m-a invatat pe mine muntele in acesti ani: ca pot mai mult decat cred. Intotdeauna.