Foarte ofertantă această regiune, Provence! Nu-i de mirare că este printre cele mai vizitate din Franța. Sunt atâtea de descoperit că parcă pe măsură ce merg mai des într-acolo îmi doresc să mă întorc cât mai curând de fiecare dată. Vorba aceea, în Provence oriunde te-ai duce, spre orice colțisor al ei te-ai îndrepta, sigur găsești ceva frumos de văzut, ceva savuros de mâncat ori de băut. Desigur, Luberonul este magnific, cu satele lui de piatră cocoțate pe dealuri. Dar asta nu este tot. Mai sunt și alte zone spre care să îți îndrepți atenția fără să fii nici pe departe dezamăgit. Iar unul dintre ele este Les Alpilles, un ținut interesant, cel mai probabil din categoria celor de neratat în Provence. Cu o armonie sublimă a peisajelor, cu o natură ceva mai sălbatică și tradiții bine păstrate, unii zic că Les Alpilles ar fi tabloul perfect al acelei Provence autentice, ca stil și rafinament. Este ținutul livezilor nesfârșite de măslini, este acea Provence a satelor Saint-Remy și Baux-de-Provence. Este cu lavandă și chiparoși, tărâmul scriitorilor că Daudet si Mistral, dar și al pictorilor, Van Gogh trăind un timp la St Remy și bucurându-se de acea lumină unică provensală. Les Alpilles este negreșit o parte de Provence care mi-a plăcut foarte tare și unde sigur mă voi întoarce cu drag.
Dacă tot am povestit de curând despre plimbarea de anul acesta prin Calanque de Marseille, acest masiv interesant de care eu m-am îndrăgostit până peste urechi, pe la Les Goudes si Callelongue, am zis că ar fi bine să nu las totuși nemenționată pe blog nici plimbarea de acum doi ani, cea către Tour d’Orient, un punct de belvedere fabulos spre două golfulețe, calanque de Sugiton și calanque de Morgiou. Sunt o mulțime de drumeții și plimbări în acest masiv, pentru toate gusturile și puterile, inclusiv plimbări pentru familii cu copii mici, dacă există dorință pentru astfel de activități. Drumeția aceasta de față este una destul de scurtă și lejeră, numai bună de făcut cu un copil de 1 an și jumătate, cât avea Erika la vremea respectivă, copil cărat în sistem de purtare, sau lăsat liber pe jos să exploreze în voie pe anumite porțiuni. Și fie vorba între noi, mai era și un bebeluș în burtică, dar încă habar nu aveam de lucrul acesta :).
Roussillon (în Provence) - satul, ocrele și vinurile cu iz de mistral
Este ceva în aerul Luberonului, acest teritoiu bucolic din Provence… Nu mi-am dat încă seama ce este exact, de unde vine și nici cum să îi faci față să nu te zăpăcească complet. Este un nu-știu-ce care se simte încă de când părăsești autostrada și te afunzi în acel decor câmpenesc, atât de tipic pentru sudul Franței. Nu îl vezi venind și nici nu ți-l poți explica prea bine, dar te însoțește tacit pe șoselele ce șerpuiesc line printre sate de piatră cocoțate pe dealuri, cu case ce își ascund obloanele colorate după ramurile leandrilor înfloriți, îți sucește privirea când spre podgoriile întinse, când spre chiparoșii ce străpung cerul. Te învăluie cu soarele lui arzător, te amețește cu cerul mereu albastru, te încântă cu cântecul unic de cigale, te vrăjește cu parfumul lavandei, făcându-te să te pierzi cu totul într-un final în lumina unică, lumina idilică din Provence, aceasta regiune vestită, una dintre cele mai frumoase ale Franței. Nu aș părăsi Touraine, din mai multe motive, unul și cel mai important motiv fiind oamenii. Dar dacă aș părăsi vreodată Touraine, aș face-o, cred, pentru Sudul Franței și acesta minunată Provence.
Până în 2013 habar nu aveam de Coasta Albastră, de Martigues, sau de la Couronne. Am ajuns la Marsilia întâmplător, cu serviciul lui Andrei și fiindcă doream să petrecem weekendul acolo și nu doream o cazare chiar în oraș, am început să caut o căsută în campingurile din apropiere de Marsilia, de preferat unul situat aproape de o plajă.
“Pentru că nu eram singuri, am căutat să închiriem o căsuță de 3 persoane, dar cum nu se găsesc decât de 4, am zis fie și așa. Însă surpriză: ba nu era bună zona, ba era prea scump, ba nu aveau locuri, ba nu acceptau animale. Într-un final am găsit un camping lângă Martigues, care mi-a părut simpatic, așa că am luat acolo. “
... scriam pe blog imediat după, fără să bănuiesc atunci cât de adânc ne va intra în suflet această bucătică de litoral mediteranean și de câte ori ne vom întoarce cu drag către ea.
Cum o să ne amintim de anul 2020 mă întreb adesea? Căci clar nu îl vom uita prea ușor. Ce ne vom aminti în afară de pandemie, boală sau izolare? În afară de teamă, de spaimă, de lumea așezată cu fundu-n sus? Oare vor rămâne și alte imagini păstrate în memorie? Pentru mine da. Nu toate bune, evident. Dar dincolo de tot și de toate încerc să creez și alte amintiri pe care mai târziu să le sustrag din minte, atunci când îmi va fi dor. Iar una dintre ele va fi cea a unei (alte) vacanțe cu parfum de sudul Franței. Cu parfum de nopți cu lună, de plimbări prin păduri de pini și adieri de mistral. O vacanță cu ape limpezi și turcoaz, cu gust sărat de mare, de supă de pește și vinuri fructate. O vacanță cu textură de nisip fin, cu sate fascinante, înghețată și cu mult soare. Vacanța noastră în patru în Provence. Cea din 2020, anul cu coronavirusul.
Dintre toate drumurile, drumul pana la Mare era cel mai special. Îl așteptam un an întreg, deși nu dura decât vreo patru ore. Dalga, Fetesti, Cernavodă, localitățile se succedau intr-un șir atât de bine întipărit in memorie, iar eu le contemplam pe fiecare cu nesaț vrând parca sa prelungesc drumul și sa ma bucur cât mai mult de fiecare clipa. Panorama marii la Constanța era cireasa de pe tort, momentul de cea mai mare intensitate a drumului, moment ce îl așteptasem, practic, un an întreg. Nici acum, după ani de zile, lucrurile nu s-au schimbat prea tare. Drumul este mai lung, autostrada este ceva mai plictisitoare, succesiunea localităților e alta, insa dintre toate drumurile tot acela care duce spre Mare rămâne cel mai așteptat și tot apariția intinderii albastre la orizont, in toată imensitatea ei, ma înfioară cel mai tare. Eu sunt pe postul părintelui acum, Erika este cam cum eram și eu cu mulți ani in urma. Vremurile și locurile s-au schimbat, dar bucuria vacantelor in familie la Mare vreau sa rămână la fel. O amintire de neuitat.
Vizită și degustare de vinuri la Châteauneuf-du-Pape
Eram ferm convinsă că o să povestesc astăzi despre cum am parcurs eu Loire à Velo din Tours la Villandry, cu soț, bicicletă și câine, în weekendul ce a trecut, dar cum ar fi posibil să povestesc ceva ce nu s-a întâmplat? N-am biciclit deloc și asta nu pentru că mi-ar fi trecut mie entuziasmul de a progresa cu mersul pe două roți, ci pentru că acest lucru n-a fost posibil din cauza vremii. Da, vremea asta ciudată din Touraine! După aproape o lună de vară adevărată, după plajă, bronzat, bălăcit, picnicuri și alte activități frumoase, iaca au revenit norii, ploile și vremea aia de stat în casă și numărat banii. Măcar de-aș avea ce să număr! Sâmbătă a plouat aproape toată ziua, iar duminică deși soarele și-a mai arătat câte un ochi, per-ansamblu tot înnorat a rămas cerul, iar iminența furtunii a făcut planul meu de mers cu bicicleta să se ducă pe apa... Loarei.
La Cassis am ajuns pentru că de acolo începea și tot acolo se termina traseul ales de noi prin Masivul Calanques, dar probabil și dacă n-ar fi fost așa tot am fi mers. Auzisem numai de bine despre micuțul orășel de la malul Mediteranei, pozele pe care le văzusem mă ispitiseră, așa că îmi doream să văd și eu minunea. Și pe bună dreptate, chiar se merită să-ți rupi o zi dacă ajungi în zonă pentru o plimbare pe străduțele lui și mai ales prin port, printre ambarcațiunile care mai de care mai interesante. În plus, la Cassis în seara cu pricina aveam plănuită prima noastră bouillabaisse, preparatul tradițional marsiliez. Eh, da știu, normal e să-l mănânci la Marsilia, dar m-a atras mai mult ideea servirii lui la o măsuță în portul din Cassis, ceva mai puțin aglomerat și mai rustic. Și se pare că intuiția nu m-a păcălit...
Nu știu câți dintre voi ați văzut filmul Vive la France, o comedie franțuzească prostească, ca mai toate comediile franțuzești de altfel, ce spune povestea a doi ciobani din Taboulistan, Muzafar et Feruz, transformați peste noapte în teroriști desemnați să arunce Turnul Eiffel în aer. Din păcate pentru ei, misiunea devine foarte complicată, așa cum devin toate situațiile în Franța, când încep să se lovească de diferențele culturale dintre regiuni și de problemele administrative tipic franțuzești. În fine, nu despre filmul în sine voiam să vă povestesc, ci despre scena când, ajunși la Marsilia, la întrebarea adresată unui barman Aici este Franța? primesc un răspuns care mi s-a părut foarte amuzant când am văzut filmul și foarte adevărat când am ajuns personal la Marsilia: Ici c'est pas la France, c'est Marseille.
După cum vă ziceam rândul trecut, m-am tot gândit dacă să mai fac o drumeție la picior în calănci sau să fac o croazieră. Lacomă cum sunt de fel (mai ales când e vorba de locuri frumoase), m-am gândit că la picior n-am cum să le văd pe toate (decât, desigur, dacă parcurg tot traseul GR51), în schimb cu vaporul pot avea ocazia să văd toate calăncile în doar câteva ore, așa că am înclinat spre ultima variantă. În plus, chiar eram curioasă să le văd și din perspectiva mării, nu numai a muntelui.
Mie când îmi spui Marseille - Marsilia- îmi spui automat Calanques de Marseille. Deh, fiecare cu piticii lui, iar ai mei mai toți iau forme muntoase. Ce mare, ce plajă, ce al doilea oraș că mărime al Franței? De cum am ajuns la Marsilia visam numai stâncă și calănci cu ape turcoaz. Nici nu vă închipuiți ce mare mi-a fost bucuria când am pus bocancii pe traseu, la fel cum nu vă puteți imagina cât de mare mi-e bucuria acum să adaug încă un jurnal pe blog cu etichetă MUNTE. Pentru că da, oricât ar fi lumea asta de mare și ispititoare, nimic în ea nu-mi e mai drag ca un MUNTE, oricare ar fi el.
Ah, nuuu, n-am plecat nicăieri, deși aș fi vrut eu să scriu acest jurnal "live", de undeva de la umbra unui leandru. Sunt încă acasă, sunt încă pe baricade. Pregătisem acest articol parțial, încă din iunie, dar nu l-am mai continuat, nu știu să spun exact din ce motive. Pentru că așa funcționez eu, mă entuziasmez repede și apoi o las baltă, inclusiv în ceea ce privește blogul, dovadă stând în draft o mulțime de articole începute și neterminate. Cine știe, poate totuși până la pensie le scriu. Însă la începutul verii am fost în sudul Franței. Nu mult, doar un weekend și mai mult cu treabă. Și tot cu treabă ajunserăm și la Gap, iar cu alta a trebuit să coborâm spre Nisa. Păi să tot fie treburi din astea, că nu m-aș supăra să fac drumul Gap-Nisa nici de 100 de ori.
Weekend Provence-Alpi-Coasta de Azur
Afară plouă cu găleata și e un frig nesuferit de noiembrie. Și cică așa va fi toată vara asta, urâtă, mohorâtă și ploiasa. De parcă și-ar dori cineva răcoarea zilelor de toamnă târzie în iunie! Măcar acolo puțin soare. Și niște sandale în picioare, eventual un tricou și niște pantaloni scurți. Dar de unde?! Așa că cine vine pe aici în vizită îl rog spre bine lui să nu uite paltonul acasă! A trebuit în weekend-ul ce a trecut să bat 800 de kilometri spre sud ca să mă bucur de puțină vară. Dar măcar m-am bucurat cu adevărat, chiar dacă a fost doar pentru două zile. Și m-am întors acasă așa de amărâtă și mai mohorâtă decât vremea din Tours, cu soarele, Mediterana și leandrii înfloriți în minte, consolându-mă doar cu speranța că într-o zi, cât de curând, o să mă bălăcesc iar în marea de azur. Pentru că ăsta este dezavantajul locurilor frumoase, abia aștepți să pleci înspre ele și nici nu apuci să te întorci acasă, că parcă vrei să pleci iar. Dar să o luăm cu începutul....
Ma numesc Mihaela si sunt fericita castigatoare a 2 ani in Provence. Nimic original in asta, Peter Mayle poate depune marturie, dar asa stau lucrurile. Nu va ganditi ca locuiesc intr-o casuta cu obloane albastre, in mijlocul unui lan de lavanda, ca in spatele meu sta cocotat pe stanca vreun sat minunat...Nu, nu ma invidiati prea tare. Casuta e de fapt o casa imensa, cu mai multe apartamente, obloanele sunt electrice (s-au modernizat oamenii, din pacate), iar lavanda nu creste pe aici decat cel mult in rondurile din intersectii. Stau insa linga mare si la o ora, cel mult doua, de cele mai minunate locuri din Provence. Deci nu ma pling.