Postari din categoria CARPATI
 A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar scrie acest articol, o Zi a Muncii a anului 2010. Si mai era ea, o gașcă de prieteni, oameni diferiți, dar toți cu același dor nebun de munte în inimi. Si cum venea un sfârșit de săptămână, în care toată lumea își lustruia grătarul sau pleca grămadă spre mare, ei s-au gândit să pornească cu mic cu mare spre Piatra Craiului. Că altfel, cum ar fi putut să sarbatoareasca ei, pe 1 Mai, decât pe creste și prin zăpadă? 

Jurnalul de mai jos a fost scris prin 2009-2010, cred, altfel nu îmi mai aduceam aminte atâtea detalii, publicat pe blog la un moment-dat și mai apoi șters din greșeală. După, nu știu de ce nu l-am mai pus la loc, probabil am uitat de el, însă acum mi-am adus aminte. și având în vedere că în ultimele zile nu am avut deloc inspirația de a scrie ceva nou, uite că merge la fix. Acum doar am selectat pozele și mi-am adus aminte, odată cu citirea lui, de clipele trăite atunci. Este vorba despre o tură pe munte, care a avut loc prin... octombrie 2009, o tură tare dragă și frumoasă pe traseul: Bușteni-Take Ionescu -Cabana Malaiesti- Valea Malaiesti-Hornul Mare-Cabana Omu-Valea Cerbului-Bușteni. O tură în care am cunoscut o mână de oameni minunați, în care am întâlnit toamna mai aproape ca niciodată, o tură în care am avut în fața ochilor peisaje de vis. Muntele nu mi s-a părut niciodată, parcă, mai minunat ca atunci!


Traseu: Cabana Mălăiești-Hornul Mare-Cabana Omu-Valea Cerbului-Bușteni

De la Cabana
Mălăiești pornim, într-o ireal de frumoasă dimineață de octombrie, pe poteca către înălțimi. Astăzi vom urca la Vârful Omu, prin Hornul Mare al Mălăieștilor. Nu știam cum era traseul, nu îl mai parcursesem vreodată, dar știam că, să urc cetatea de piatră din fața mea, mă încânta teribil de tare. O luăm ușor la pas toți, în șir indian, unii în pas mai grăbit, alții mai lent, șerpuind pe fundul căldării inferioare a văii, unde se afla și cabana. 






Valea Mălăiești este o vale glaciară, la fel ca multe alte văi din Bucegi, formată cândva de alunecarea unui ghețar. Are formă semi-circulară și coboară în 3 trepte (numite și căldări), despărțite între ele prin praguri (rupturi de pantă). La baza celei de a III-a căldări a văii, dacă socotim de sus în jos, se află și cabana, la limita superioară a pădurii. De aici valea își continuă drumul prin pădure, unindu-se cu alte văi, până se termină la Râșnov. Poteca noastră se orientează pe dreaptă, pe versantul Padinei Crucii, apoi urca pieptiș ruptura de pantă ce formează prima treaptă a văii. Ajungem astfel la marginea terasei mijlocii, la „zăvorul" căldării. 








In jurul meu numai stâncă. Peisajul mă lasă fără cuvinte. Măreție, grandoare, sublim. Muntele este de o frumusețe impunătoare. Cum pot exista astfel de locuri? Cum a creat natura asemenea splendoare?  
 
Abruptul vestic al Bucsoiului cu Brâna Caprelor îmi bucură privirea în stânga mea, iar Turnul Mălăiestilor, cu imensul său perete frontal, minunează sufletul. La obârșia văii, Hornurile Mălăiestilor în față și Culmea Padina Crucii mai în dreapta, se ridica falnice. Cât îmi plac astfel de locuri stâncoase!
 
Drumul continuă pe fundul foarte ușor înclinat al caldării, pe covorul pajiștii de ierburi scunde, acum aproape uscate. Urcăm incă o treaptă a văii și ajungem pe un alt prag, la început prin bolovănis apoi mai pronunțat. în față noastră se deschide căldarea superioară a văii, cu fundul înclinat și acoperit de blocuri stâncoase și  bolovănisuri mari. Căldarea este dispusă între culmea Bucșoiului Mare, Culmea Scara și creasta Padinei Crucii.






Vârful Omu. Un loc atât de drag. Un mare vis. Mi-am dorit foarte mult să ajung la Omu, atunci, înainte să ajung la el prima dată. Intre timp au apărut și alte vise și urmează poate alte realizări. Dar Vârful Omu rămâne la un loc de frunte în inima mea. Cabana era închisă în acea perioadă. Era deschis doar refugiul din spate, unde facem și noi un mic popas. Erau întinși niște saci de dormit pe jos, semn că cineva și-a petrecut noaptea aici și urmează să se întoarcă. Afară vremea este urâtă. O vreme tipică de toamnă târzie pe munte. Ceața era atât de deasă încât nu vedeai nimic, nici măcar la jumătate de metru în fața ta, iar vântul te lua aproape pe sus. Inghetai instant. Cu ceața alături alegem coborârea pe Valea Cerbului, după câteva divergențe între noi, pe una dintre cele mai impresionante văi din Bucegi. Nici pe aici nu fusesem vreodată. De la Cabana Vf. Omu coborâm direct urmând stâlpii de marcaj, pe coasta din căldarea superioară. Nu se vede nimic în jur, dar măcar putem distinge jos, cărarea bătătorită. După câteva serpentine, ajungem în fundul căldării superioare a văii, pe coama care formează „zăvorul" acestei căldări (2 170 m). 

"Acolo sus, mai aproape de cer, cu norii fugindu-ti sub picioare, te vei intalni cu tine si-ti vei da seama ca esti om si stapan, ca esti liber si ca poti sa zbori..."
Mihai Mihai Jurca








Valea Cerbului este tot o vale glaciară, în trei trepte, cea mai importantă din complexul abruptului prahovean al Bucegilor. Incepe de sus cu o largă căldare  sub Colții Obârșiei, Vf. Găvanele, Culmea Bucura, Vârful Omu și Culmea Morarului. Căldarea superioară este circulară, înconjurată de pereți impunători de stâncă. Valea în sine este impunătoare, așa mi s-a părut privind-o de sus, așa mi se părea și aici în mijlocul ei. In jurul meu se ridică pereți imenși de stâncă, ca o fortăreață. Mă simt ceva mic și fără semnificație acolo, înconjurată de stânci. Totul în jur se desfășoară la o scară mult mai mare decât percepția noastră. Totul este colosal.
 
De aici, coborâșul continuă de-a lungul firului văii și trecem pe malul drept, pe flancul Muntelui Costila. Trecem un prag al văii, continuăm coborâșul repede, traversăm firul văii de câteva ori și ajungem la limita pădurii. Drumul continuă pe vale și ne conduce la marginea unei rupturii de pantă. Pătrundem apoi într-un mic horn stâncos, continuând în coborâș până într-o poiană. Din poiană pătrundem în pădurea de molidiș. Peisajul este impresionant prin culoare. Nuanțele toamnei sunt peste tot în jurul nostru. Culori vii sau pastelate, aprinse sau moarte, parcă ai în față un tablou. Este fascinant!
 
Continuăm coborâșul repede printre blocuri de stâncă, acoperite cu vegetație și ieșim pe un alt prag al văii. Drumul este lung și istovitor. Mă întreb cum este să urci această vale. Nu aș vrea să știu, sau să încerc. Nu acum. Este o vale atât de complexă, încât te amețește. Stâncă, bolovăni, pădure, vegetație, valea asta le are pe toate. Poteca pătrunde cu totul acum în pădure, în coborâș continuu, de-a coasta. Nu mai îmi simt picioarele. Traversăm iar valea, coborâm ușor  printre rariști de molid și blocuri stâncoase, trecem peste firul sec  al Văii Mălinului și curând un urcuș scurt ne conduce la răscrucea de drumuri Poiana Costilei. Aici intersectăm traseul pe care am venit. Inainte spre Bușteni prin Gâlma, traversând Plaiul Fânului, sau la dreapta spre Bușteni prin Plaiul Munticelu, pe unde urcasem cu o zi înainte.

Continuăm înainte prin pădure. Drumul este lung și parcă nu se mai termină. Oboseala pune stăpânire pe noi, plus că urma să prindem un tren. Coboaram prin pădurea de pe Plaiul Fânului, până intersectăm șoseaua asfaltată ce duce din Bușteni la Gura Diham, iar de acolo o jumătate de oră la stânga spre Bușteni, de data asta pe asfalt. Ce pedeapsă pentru bocancii și picioarele mele! Ziua se zorește spre asfințit, natura  pare deodată pustiită, stingheră, la fel ca și sufletul meu. Oare chiar mă întorc la civilizație? Un gust amar mă încearcă de fiecare dată când cobor de pe munte, când reintru în atmosfera de bâlci din oraș. Un gust amar, combinat cu dorința aprigă de a reveni, cât mai repede, în lumea muntelui. întotdeauna mi-e greu să mă întorc acasă și mă consolează doar gândul că, într-o zi, cât de curând, mă voi întoarce.

"Intreband un montaniard singuratic daca nu-l deprima singuratatea m-a privit cu uimire: avea dreptate, nu era singur, isi avea MUNTELE"
Eugen Barbu

Citeste si prima parte a turei: Poveste de toamna: Busteni-Cabana Malaiesti
Jurnalul de mai jos a fost scris prin 2009-2010, cred, altfel nu îmi mai aduceam aminte atâtea detalii, publicat pe blog la un moment-dat și mai apoi șters din greșeală. După, nu știu de ce nu l-am mai pus la loc, probabil am uitat de el, însă acum mi-am adus aminte. și având în vedere că în ultimele zile nu am avut deloc inspirația de a scrie ceva nou, uite că merge la fix. Acum doar am selectat pozele și mi-am adus aminte, odată cu citirea lui, de clipele trăite atunci. Este vorba despre o tură pe munte, care a avut loc prin... octombrie 2009, o tură tare dragă și frumoasă pe traseul: Bușteni-Take Ionescu -Cabana Malaiesti- Valea Malaiesti-Hornul Mare-Cabana Omu-Valea Cerbului-Bușteni. O tură în care am cunoscut o mână de oameni minunați, în care am întâlnit toamna mai aproape ca niciodată, o tură în care am avut în fața ochilor peisaje de vis. Muntele nu mi s-a părut niciodată, parcă, mai minunat ca atunci!


Mai jos este jurnalul primei părți a traselui, a primei zile mai exact partea: Bușteni-Take Ionescu -Cabana Malaiesti. Timp aprox: 4-5 h, marcaj: triunghi roșu (TR),dificultate medie, interzis iarnă! Așa că vă las să citiți...
 
***
Bucegii. Dragii noștri Bucegi. Cetatea de piatră. De la piscuri înalte, la văile adânci, de la ciupercile de piatră presărate pe suprafețele înalte, expuse tăriei vântului, la bârnele care tivesc abrupturile; numai câteva din frumusețile acestor uriași, rigizi și semeți, atractivi și impunători, adevărate piscuri ce imbină în mod armonios tot ceea ce se poate numi MUNTE.
   
Toamna. Cel mai fermecător anotimp. Ninsoarea de frunze galbene-ruginii, verzi-aurii și roșietice care se aștern pe pământ. Vântul înțepător și răcoros care îndeamnă frunzele la dans. Dealuri, câmpii, pădure, totul capătă o nuanță ruginie. E tristă toamna, dar are o frumusețe unică.
   
Toamna și Bucegii împreună au dat una dintre cele mai frumoase drumeții ale mele. Drumeția care mi-a impresionat ochii prin culoare și măreție. Drumeția care m-a făcut să văd muntele, așa cum era atunci îmbrăcat în culorile toamnei, mai frumos că niciodată. și atât de măreț și impunător.
  
Alături de câțiva oameni deosebiți, am plecat din Bușteni, cu dorința arzătoare să pătrundem în lumea muntelui, către înălțimi. Chemarea era puternică. Prindem poteca pe Plaiul Munticelul și urcăm continuu prin pădure trecând printr-o serie de luminișuri. Odată intrați în pădure, parcă pătrundem într-o altă lume. O lume mai frumoasă. O lume mai curată. O lume a noastră și nu a tuturor celor care nu o merită. Trecem de punctul în care, spre stânga, drumul se ramifică spre refugiul Costila. Drumul trece peste o pădurice cu pâlcuri de molid, iar după un scurt coborâș ne conduce la răscrucea de drumuri „Poiana Costilei" (1 320 m). Aici facem un scurt popas după care ne continuăm incursiunea în lumea inedită a Bucegilor. Pe măsură ce pașii ne conduc tot mai adânc spre inima muntelui, zgomotele lumii obișnuite încep să se atenueze, până nu se mai aud deloc. Liniștea ne înconjoară și ne conduce către înălțimi.





"Ce-l cheama pe om pe inaltimi? Poate inrudirea sa cu infinitul, acolo sus pe varful de MUNTE." Aegidius Tschudi
 
In lumina de octombrie pădurea părea desprinsă dintr-un tablou. Soarele strălucea pe cer cu razele lui tomnatice, vrând să cheme parcă vara înapoi. Raze de lumina tăiau frunzișul ruginiu, încălzind covorul de frunze așternut pe jos. Traseul nostru continuă înainte, prin Poiana Văii Cerbului, trecând astfel de pe muntele Costila pe muntele Moraru. Continuăm apoi în urcuș ușor, prin pădurea de la poalele Morarului, traversăm Valea Bujorilor și de aici, prin molidiș ajungem în Poiana Morarului (1 480 m).
  
Traversăm și firul Văii Morarului și ajungem pe Muntele Bucsoiu Mic, încolăcind astfel Bucegii. Continuăm aproape orizontal printr-o poiană, iar apoi în urcuș ușor prin pădure, pană în șaua Căpățânii Porcului, la răscrucea de drumuri „Pichetul Roșu" (1 445 m). Urcușul e greu și istovitor și stoarce ultima picătură de energie din mine. Căldura este insuportabilă. De ce urc pe munte mă întreb? Nu este prima dată și probabil nici ultima când îmi pun această întrebare.
  
Dacă este greu, de ce continui? Pentru că-mi plac provocările, pentru că nu mă regăsesc în normal și firesc și pentru că iubesc natura. Urc pentru clipele unice trăite acolo sus. Pentru că doar acolo, pe vârfuri, înțeleg de fapt de ce urc, atunci când sudoarea, care îmi curge de pe frunte, îmi spune că eforturile depuse nu au fost zadarnice.
 
Drumul nostru se continuă printr-o pădurice de molid, pe versantul nordic al Bucsoiului Mic, prin care urcăm continuu, până ieșim în Poiana Bucsoiului. Aici un tablou de toamnă pastelat în zeci de culori. De la marginea poienii urcăm ușor prin pădure, atingem o mică creastă iar apoi, din nou printre molizi, urcăm pieptiș pe serpentine, conducându-ne întru-un final la limita superioară a pădurii, în poiana „La Prepeleac" (1 750 m). 
 
Grupul nostru se cam desparte, fiecare având ritmul lui de mers. Nu ne zorește nimeni spre cabană, ziua încă nu s-a terminat. Este vreme! După o mică pauză de masă continuăm din acest punct pe o cărare ce se strecoară de-a coasta prin tufărisuri. Curând vine și vreme coborârii, după atâta urcare, ușor pe sub stancării. Traversăm pe o punte de lemn o sistoacă abruptă. Continuăm coborâșul ușor, până în Vâlcelul Prepeleacului, unde întâlnim poteca veche. Urmăm în sus această potecă, care după câteva serpentine scurte, ne conduce în șaua Mălăiestilor, la baza unui turn stâncos ce se ridică în dreapta (1825 m). Suntem în depresiunea Văii Mălăiesti, în fundul căreia se zăreste însăși cabana.
  
De partea cealaltă a văii se observă Culmea Padina Crucii. Coborâm repede pe câteva serpentine scurte și apoi continuăm de-a coasta pe versantul de NV al Bucsoiului. Trecem o muchie, dincolo de care coborâșul accentuat continuă și curând ajungem în firul văii, la Cabana Mălăiesti (1 720 m). 







Aici ne așteptă restul grupului, cei care au ajuns mai devreme. Ne cazăm cu toții într-o cameră din refugiul salvamont Malaiesti. Condițiile nu sunt strălucite, dar ce mai contează când ești alături de oameni deosebiți, acolo în vârf de munte. Parcă nu mai contează nimic. In jurul meu un peisaj de vis. Era prima dată când veneam la Malaiesti. Auzisem mulți oameni care spuneau cum au fost de sute de ori aici. Auzisem de clipele minunate petrecute aici. și nu am crezut și nici nu am înțeles, până nu i-am trecut pragul. Este o cabana în inima mutelui, neatinsă încă de lumea de jos. Un loc în care și eu m-ași întoarce de sute de ori.  
 
Zidurile de piatră ale Bucsoiului și Padinei Crucii, ce înconjoară cabana, că o cetate, te înfioară și te minunează în același timp. Cine a fost aici știe, cunoaște sentimentul și cred că mi-l împărtășește. Este un loc cu adevărat...magic, fascinant de-a dreptul pentru cei ce se pot lasă fascinați la rândul lor, de el. De poteci, de piscuri, de munte. Noaptea se lasă, cu tot cu un vânt înțepător, peste cabană, peste noi. Mă înfund în sacul meu de dormit călduros în care dorm cel mai dulce somn, acolo în mijlocul Bucegilor, într-un loc departe de tot ceea ce noi numim "civilizație". Oare nu este cumva invers? Adorm. Mâine va începe o nouă zi...

 
Citeste si partea a II-a a turei: Poveste de toamna: Malaiesti-Vf.Omu-Valea Cerbului

Nu știu dacă am mai spus-o, dar cu toate că iubesc muntele în orice anotimp, așa cum orice drumeț cred că o face, totuși întotdeauna mi s-a părut fascinant iarna. In acest anotimp muntele uimește prin frumusețe și sublim. De aceea îmi plac cel mai mult drumețiile de iarnă. Chiar dacă sunt ceva mai grele sau mai periculoase, iar multe trasee sunt închise pe perioada zăpezii, eu tot le găsesc mai încântătoare. Este de-a dreptul fermecător! Poate pentru că iubesc zăpadă sau poate pentru că muntelui îi stă cel mai bine îmbrăcat în alb. Dar să privești covorul acela de nea neumblată, bătută doar de viscol, și sclipirea ei ca milioane de cristale în bătaia soarelui, să simți vântul cum îți îngheață obrajii, mirosul de lemne arse la cabană, sau savoarea vinului fiert cu scorțișoară, trăirile drumețiilor de iarnă sunt unice. 


Si uite ca a venit vremea să mai adaug un articol în categoria "drumeții montane", după o lungă perioadă de pauză....E bine și rar, decât deloc, nu? Mă văd mai rar cu muntele acum, dar cine a zis că distanța într-o relație contează? Doar eu știu asta! :)) Dragostea adevărată poate înfrânge orice distanță, dacă vrei îndeajuns. Tot așa este și cu muntele...
 
 
 "Mă întreb cum ar fi fost viața mea acum dacă nu descopeream muntele? Sau dacă muntele nu mă descoperea pe mine? Mă identific oarecum cu el și reprezintă pentru mine un mod de viață fiind prezent în tot ceea ce fac. Si mă bucur că este așa. Așa am cunoscut oameni noi, locuri frumoase și un nou mod de a trăi. Am învățat să trăiesc liber și am învățat că pot mai mult decât cred. Am învățat să văd dincolo de tot ceea ce este mult prea obișnuit și prea uman și am descoperit o parte din mine care îmi era practic necunoscută."
 
 
 ...scriam eu acum ceva vreme.


Citind acum, realizez că, deși unele lucruri se schimbă, altele rămân la fel. încă mă identific cu muntele și încă reprezintă un mod de viață, deși nu mai este prezent chiar în tot ceea ce fac. Uneori viața ia alte întorsături, despre care nu am crede că s-ar putea întâmpla. încă îmi este drag muntele și îmi va fi mereu. Mi-e dragă drumeția, mi-e dragă natura sub toate formele ei. încă mă impresionează mai mult un vârf, o vale un râu decât o clădire, un oraș, sau un muzeu. însă acum privesc lucrurile altfel, cu mai multă moderație și cumpătare  și cu mai puțină răzvrătire, mintea mea ajungând la un soi de echilibru. De parcă ași avea 80 de ani :))! Au apărut între timp alte vise, alte perspective asupra vieții, care au luat locul celor vechi. încă îmi mai doresc să urc pe Mont Blanc într-o zi, poate, dar nu mai reprezintă ca în trecut, cea mai mare dorință a mea. Acum sunt altele. Nu numai unde ajungi în viața contează, ci și drumul care îl faci până acolo. Că și la munte: nici un vârf nu îți poate oferi cea mai frumoasă amintire, dacă nu ar fi existat poteca care să te ducă acolo, emoțiile, trăirile, fiorii.  
 
 Multă lume îmi spune "Ce nasol....fără munte....cum poți să trăiești?!" Ei bine pot și o fac foarte bine, pentru că sunt alte lucruri care compensează, poate chiar îmi oferă mai mult. Am în jurul meu o zonă deosebită, plină de locuri frumoase care îmi pot bucura vederea zi de zi. Am aici cei mai frumoși munți din Europa, doar că nu sunt la o aruncătură de băț cum era Bucegiul de București. Un motiv în plus să aștept vacanța! Am învățat să fiu un om fexibil și maleabil și să mă adaptez mai ușor, indiferent de situație, privind întotdeauna doar spre partea plină a paharului, fără să mă plâng sau să fiu nemulțumită. Cum am mai spus și încă cred, de multe ori nefericirea vine fix din acțiunile noastre și cel mai adesea pentru că uităm să ne bucurăm de lucruri simple, așteptând mari împliniri. Viața este scurtă, trebuie să ne bucurăm în fiecare zi de ea!



Revenind acum la munte, nu m-am dezobișnuit să bat câmpii, încă de când am planificat vacanța de sărbători în România, am inclus inevitabil și o drumeție pe munte. Clar nu se putea altfel! Nu am făcut un plan bine stabilit, unde și cum, mai ales că iarna vremea este foarte imprevizibilă, așa că am lăsat să ne hotărâm la momentul plecării.
 
Cum socoteala de acasă nu se potrivește niciodată cu cea din târg, am plecat din Franța cu o răceală destul de urâtă, însoțită de tuse. După nu știu câte feluri de siropuri și medicamente, în loc să îmi treacă era mai rău, ba mai mult, au început să mă doară și plămânii. Așa că, în scurta mea ședere în România am vizitat și medicul, care, după o radiografie la plămâni, la care nu s-a văzut mare lucru, m-a trecut imediat pe antibiotice și pastile pentru tuse, însoțite, evident, de recomandări de a sta la locuri călduroase. Am respectat și eu cât puteam ținând cont că erau sărbătorile și mai eram în vacanță, dar ce facem cu muntele?
 
De mers, mergeam în Bucegi clar, fiind iarnă, fiind aproape și fiind 3 zile la dispoziție. Ca și cabană călduroasă m-am gândit imediat la Piatra Arsă, locul meu drag din Bucegi. Dar acum, ce trasee facem pe acolo, pentru că, vă dați seama, dacă este locul meu preferat din Bucegi, deja mai fusesem de câteva ori.  Hai că ne orientăm acolo... Până la urmă nu traseul contează, ci faptul că suntem în mijlocul muntelui pentru câteva zile. E suficient pentru mine să stau în față cabanei și o zi întreagă doar să privesc în jur, să îmi bucur ochii și sufletul. 

 
Monumentul Eroilor
Am avut și o mică intenție de a urca sus pe platou pe jos. Drumul din Sinaia cădea, l-am făcut de prea multe ori, restul văilor sunt închise iarna. ținând cont de faptul că zăpadă nu prea era, m-am gândit totuși că ar putea merge traseul Jepii Mari, care oricum îl cunoșteam bine pe timp de vară. Ajunși în Bușteni, ne-am temut că ar putea fi acoperită de gheață. în afară de asta, îmi era puțin teamă și pentru sănătatea mea, că aș fi transpirat la urcare și aș fi inspirat mult aer rece, ceea ce nu îmi era indicat, așa că am luat drumul telecabinei. 
 
La telecabină cam aglomerat și un preț destul de piperat, dar, deh, sănătatea și viața sunt mai importante. După cam o oră de așteptat la coadă, urcăm și noi, telecabina se urnește plină de turiști, majoritatea care nu aveau treabă cu drumețiile și în câteva minute suntem pe platoul Bucegilor. Nu era prea mare agoleratie acolo sus, spre surprinderea mea, poate și pentru că la ora aia majoritatea abia se trezeau. Zăpada era puțină, Caraimanul se vedea în zare golaș, ca într-o toamnă târzie. Nici urmă de vânt, doar un cer senin ca de sticlă și un soare care parcă îngheța tot peisajul din jur. Un adevărat deșert de gheață!
 
Babele
Pornim spre Piatra Arsă agale, nu pe traseul obișnuit marcat cu bandă galbenă, ci coborând pe șoseaua Babele-șeaua Dichiu care urmează firul Văii Izvorul Dorului. Măcar era ceva nou! încă nu s-a asfaltat și sper să nu se întâmple asta vreodată. Nu sunt răutăcioasă și cred că orice om are dreptul să se bucure de munte, fie el "pantofar" sau "drumeț", însă cred că anumite locuri ar trebuie să rămână accesibile doar piciorului.
 
Coborâm spre Piatra Arsă, admirând peisajul din jur pentru a nu-știu-câtă oară. Cu toate astea mi se pare unic și măreț Bucegiul de fiecare dată. Niciodată  nu mă satur să îl privesc. Deși totul este așa cum am lăsat ultima dată, cu un an în urmă. Babele sunt la locul lor, dormitând în aerul înghețat de ianuarie. Releul Costila încă mai veghează, de la locul lui tot platoul, iar măreața Cruce nu s-a clintit de pe bătrânul Caraiman. încă mai privește spre Bușteni, de acolo de sus. într-un singur an pentru mine s-au schimat atâtea, pentru munte nimic, semn că timpul se măsoară aici la altă scară. O scară a milioanelor de ani, față de efemera noastră existentă. 

Drumul este mai mult decât ușor, un fel de "autostradă" am putea zice, mergi în pantofi cu toc pe aici :))! Glumesc evident! însă acesta este un exeplu amuzant pe care mi l-a dat mie cândva, pe munte, un alt drumeț, referitor la drumul spre Vârful Omu :)). Peisajul este foarte frumos în jur, având o priveliște deosebită asupra vârfurilor sudice, ondulate și îmbrăcate în zăpadă, apoi în dreapta șirul ialomițean, iar dacă întorceam capul parcă Babele păzeau drumul. Urmăm șoseaua, uneori mici scurtături pe versanți și cam într-o oră ajungem la Piatra Arsă (alt.1950m).
 
Piatra Arsă era la fel cum am lăsat-o în februarie, la fel de caldă și de primitoare. Ne cazăm, mâncăm ceva, ne odihnim puțin și plecăm să privim apusul de la Cantonul Jepi (Casa Naturaliștilor/Cantonul Schiel), punctul de intrare în Valea Urlătorilor (Jepii Mari), traseul pe care trebuia să venim. Este un punct frumos de belvededere asupra Busteniului, ghemuit la poalele Bucegilor.  

Marcajul de la cabană este triungi albastru, deși după atâtea drumeții prin zonă nu prea mai am nevoie nici de hartă, nici de marcaj ca să mă orientez. Oricum uitasem harta acasă! Așa că pornim agale printre jnepenii îngropați pe alocuri în zăpadă, în unele zone mai mare, în altele mai mică, după cum a împrăștiat-o vântul. De la Piatra Arsă până la canton Jepi (Cantonul Schiel ) faci cam o jumătate de oră/o oră depinde cum mergi și de zăpadă. Printre pâlcuri de jnepeni, ajungem pe coama Jepilor Mari, de unde coborâm la canton Jepi, la marginea platoului (960m alt.).   
 
In trecut, pe când s-a construit fabrica de hârtie din Bușteni, de către frații Schiel, s-a construit și un funicular, cu care se transporta lemnul din valea Ialomiței, peste Bucegi, până la fabrică. Cantonul Schiel a fost construit pe creastă, ca punct de observare și de supraveghere al traseului funicularului. După închiderea funicularului, cantonul a fost abandonat. A trecut prin mai mulți proprietari până astăzi, când, se pare este al nimănui. Spun asta întrucât arată într-o stare deplorabilă. Este într-o degradare avansată, cu ferestre ferecate de obloane, pentru că atunci când acestea nu erau înăuntru se formaseră munți de gunoaie. Trebuie să ai mare grijă pe unde calci, în jurul lui, dacă vrei să admiri panorama, întrucât ce a mai rămas din terasa de lemn orientată spre Jepii Mari sunt scânduri rupte și putrezite. Păcat!  
 
Varful Caraiman

Soarele se pregătește de asfințit, luminând cu razele lui violet totul în jur: Caraimanul cu măreața cruce, platoul cu Babele, Vârful Jepii Mici și Claia Mare, Vârful Jepii Mari. Peisajul este superb! îmi place să stau adesea la marginea platoului și să privesc lumea de acolo.Parcă te simți și tu măreț odată cu muntele, te simți unic, te simți stăpân. îmi place să mă regăsesc pe mine în mijlocul muntelui. Să nu fac nimic, să nu gândesc nimic. Doar să îl las să îmi pătrundă în suflet. Să mă încarc cu liniște, aer curat și frumusețe...
 
 începe să se lase seara, așa că după câteva rânduri de poze și trante prin zăpadă, luăm același drum înapoi. Greu acum la urcat... pffff!!! Lipsa asta de mișcare. Noroc că este puțin de mers. La Piatra Arsă ne asteapata binemeritata căldură, amabilitate și o masă gustoasă. Apoi somn, că mâine avem o zi întreagă la dispoziție de hoinărit.
 





cateva imagini



© BLOGUL LARISEI · THEME BY WATDESIGNEXPRESS