BLOGUL LARISEI

Dragii mei, tot mă chinui să povestesc pe blog despre cărțile astea două și nu reușesc să finalizez deloc. N-am reușit să povestesc decât despre o singură carte citită anul acesta, Acolo unde femeile sunt regi, carte care de altfel mi-a plăcut destul de tare. După ea am mai citit una care nici nu mai știu cum se numește. Ah, da, Fetița din scrisoare. Simpatică, dar nu cine știe ce. Apoi a venit ziua Holocaustului și cineva pe facebook a recomandat două cărți despre subiect: Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi. Despre Tatuator știam, despre Cilka mai nimic, așa că nu am stat pe gânduri și le-am comandat imediat, în limba română, de la librăria din Italia. Mi-au venit rapid, ca de fiecare dată, și deși mai aveam o mulțime de cărți la rând în teancul de citit, le-am băgat pe acestea două în față. Dacă a meritat? Sigur că da. Sunt două cărți extrardinare, pe care vi le recomand din suflet.

Am tot vorbit despre cărțile pe care le citesc eu, aș vrea să povestesc puțin și despre cărțile pe care le "citesc" fetele, adică le citesc eu fetelor, firește, căci ele sunt prea mici să citească singure.

Trenul în care mă aflu înaintează cu o viteză amețitoare, tăind câmpiile ce se întind molcome între Tours și Paris. Aceleași câmpii pe care le traversau, cu sute de ani în urmă, regii Franței împreună cu toată suita regală, în periplurile lor între capitală și castelele proaspăt construite pe Valea Loarei. Cărau tot cu ei, am citit: cai, mobilier, covoare, tablouri, soții și amante, vrând să aibă tot, să nu le lipsească nimic. O ora mai durează astăzi acest drum, atât de lung și de frecventat odinioară. O ora pentru 230 km, în care nici nu știu ce să fac mai degrabă, să contemplez peisajele ce se succed cu rapiditate pe fereastră ori să mă cufund în lectura cărții pe care am luat-o cu mine în sacoșă. Am citit ceva mai mult în ultima vreme, nu știu de ce, dar am avut o dispoziție ca niciodată pentru lectură. E cald și liniște în tren, fiecare iși vede în tihnă de ale lui. Fac deja al doilea drum dus-întors în aceeași săptămână, ce noroc să avem trenuri atât de rapide și civilizate în țara asta! Las câmpiile încă verzi, deși este decembrie, să se înșiruiască cum vor ele și deschid în final cartea. Fetița din scrisoare de Emily Gunnis.

Unul dintre lucrurile bune care se întâmplă în ultima vreme este existența a din ce în ce mai multe librării românești în străinătate, de unde pot comanda cărți în limba română cu oferta variată și costuri de transport acceptabile. Știam de Galerie Moldave de la Paris, de unde mi-am procurat câteva cărți la început de an, de Librăria lui Andrei din Germania, de unde am cumpărat câteva cărți pentru copii, iar de curând am comandat ceva cărți de la Librăria românescă din Italia, ceea ce mă bucură foarte tare, evitând astfel să o pun pe maică-mea să-mi care cărți în geamantan de fiecare dată când vine la noi. Am văzut că și librării din țară expediază in străinătate, dar drept să spun nu am testat, sigur o să încerc.

Pentru că îmi place tare mult, am realizat recent, să citesc în limba română. Nu în franceză, deși am cărți și citesc și așa. Nici în engleză. În română și cărți pe hârtie, deși mult timp am citit și în format electronic. Seara, după ce fetele dorm, când este în sfârșit liniște în casă și la mine în cap, și mă pot delecta în tihnă cu un ceai bun sau un pahar de vin din când în când, nimic nu mă destinde mai tare ca o carte interesantă, obligatoriu mirosind bine, a hârtie, în limba mea maternă. Nu mai citesc mult, ca pe vremea când nu aveam copii. Nu mai am la fel de mult timp. Dar îmi propun sistematic să citesc ceva, măcar 20 de minute în fiecare seară. În general îmi și iese, cu mici excepții. O carte pe lună dacă adun, mă declar mulțumită în prezent. 

În acesta ordine de idei, printre cărțile care au venit cu ultima comandă s-a numărat și Fetița pe care au lăsat-o în urmă de Roxanne Veletzos. Nu mai știu unde sau la cine am văzut această carte, dar m-a atras titlul și rezumatul, așa că am pus-o în listă și am comandat-o de la librăria din Italia când am văzut că o au în stoc.

Când eram copil, toată lumea avea la noi la țară în curte cel puțin un nuc. Noi aveam chiar mai mulți, atât în curte cât și la poartă. Sub nuc se desfășura adesea toată activitatea zilnică. Bătătura oamenilor era la urmbra de nuc. Acolo se gătea, acolo se mânca, acolo se odihnea. De nuc se agățau unelte, de nuc se rezemau obiecte. Cu infuzie de frunze de nuc ne clăteam părul. Toamna îl băteam și adunam de pe jos nucile căzute în saci, pe care îi depozitam peste iarnă. Nu duceam lipsă de nuci niciodată și nici nu mă minunam ca acum de prețul lor. Nici nu știam că nucile au un preț. Nici vorbă aici în Touraine de nuci sau alți arbori mari lângă case. Vântul bate des, uneori foarte tare, iar un copac așa mare poate fi periculos pentru case. Dar umbra nucului... umbra nucului era grozavă vara. Răcoroasă, întinsă, aerisită... o bucurie. Am regăsit-o de curând pe malul lacului Varenne-sous-Chandon, lângă Amboise și mi-am petrecut o duminică întreagă sub ea. Am stat, ne-am jucat, am mâncat, ba chiar am ațipit. A fost foarte plăcut. Și am mâncat și nuci.