Postari din categoria MUNTE

Încerc de multă vreme să povestesc pe blog despre ultima vacanță, cea de iarnă, petrecută la munte, la zăpadă, în Alpi, dar nu prea îmi iese și uite că a venit primăvara și nu prea mai merge un articol despre iarnă, lumea este deja sătulă de frig. În plus nici nu mai știu ce am făcut, vorba aia, au trecut aproape trei luni. Dar nu aș vrea să las nemenționată pe blog această escapadă, așa că o să încerc să-mi amintesc ceva-ceva. Așadar...

Vacanța anuală la zăpadă, sezonul 2021-2022, am petrecut-o la fel că iarna trecută, în Alpii francezi, în Savoie, pe Valea Belleville. 

Nu vreau să sune a clișeu, dar îmi place iarna. O accept și o apreciez așa cu este ea, pentru ce este ea. Pentru zăpadă, pentru aerul rece care îmi desfundă simțurile, pentru zilele mohorâte în care pot profita de un ceai aromat și de o carte bună, pentru băile relaxante, mai rare ce-i drept de când cu copiii, pentru nopțile lungi pe care le pot umple cu povești pe marginea unei căni cu vin fiert. Recunosc, nu știu dacă mi-ar plăcea să deszăpezesc mașina în fiecare dimineață, dar refuz totuși să mă las iritată de acest anotimp, pe nedrept atât de hulit. Și în același spirit vreau să-mi cresc fetele, bucuroase de iarnă ca de orice alt anotimp, dornice să iasă afară și pe vreme rece, fără teamă de frig, mocirle sau răceli trecătoare. Știu că vremurile sunt altele și nu sunt neapărat nostalgică după iernile copilăriei mele, deși îmi amintesc mereu cu drag de ele, dar vreau ca Erika și Daria să profite de farmecul acestui anotimp și mai ales de bucuria jocului în zăpadă. E mai greu, căci nu ninge aproape niciodată la noi în Touraine, iar dacă se întâmplă ține cel mult o zi. Dacă ne dorim zăpadă trebuie să mergem la munte. Așa că v-ați prins, vacanța de iarnă este foarte așteptată la noi în familie de la mic la mare, mai puțin probabil de Azorel, care nu se dă tocmai în vânt după sporturi de iarnă.


Știu că afară e cald, aproape vară și nu prea mai merg poveștile cu zăpadă. Dar nu pot să nu mă gândesc cum acum fix trei luni eram la Mont Dore, în Masivul Central și ne bucuram cu toții de zăpadă, la grămadă cu alți oameni, înghesuiți unii peste alții prin hoteluri, restaurante și pârtii de ski, fără să bănuim ce va urma. O idee se contura că știrile despre covid incepuseră să apară, dar nu ne-am fi imaginat nici în ruptul capului scenarii despre școli închise, izolare la domiciliu și declarații de completat. A fost firește ultima escapadă de acest gen, vom vedea de-acum când se ve preconiza următoarea. Și a fost frumos, chiar dacă zăpada a fost puțină, ne-am jucat, ne-am bucurat, ne-am relaxat și cel mai important am adăugat momente frumoase la borcanul nostru cu amintiri. 


Sancy Auvergne Masivul Central Francez

Ultima zi a vacanței în Auvergne era ultima noastră șansă să urcăm la Puy de Sancy, cel mai înalt vârf din Masivul Central și să admirăm panorama deosebită pe care acesta o oferă. Am avut o tentativă și în iarna lui 2013, care nu s-a materializat decât pe jumătate, în sensul că am urcat până la punctul terminus al telefericului și acolo am rămas, ceața împiedicându-ne să luăm la pas traseul spre vârf. Am urcat degeaba mai bine zis, nu se vedea absolut nimic. Am dat vina pe sezonul rece, deh, iarna ai șanse mai mari de vreme urâtă, așa că în urcarea din acest an îmi pusesem toate speranțele, mai cu seamă că era septembrie, iar prognoza consultată de mine nu arată chiar rău. Însă n-a fost să fie nici de acestă dată, mama lor de ceață și vânt, uneori mă întreb de câte ori tre' să mai merg în Auvergne ca să urc și eu pe Puy ăsta de Sancy? 

Saint-Floret Auvergne Maisivul Central Francez

Pe principiul acela că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, la lacul Guéry am ajuns întâmplător, grație unor... lucrări la șoseaua spre Mont Dore, care ne-au deviat traseul, obligându-ne la un ocoliș enervant de lung. În felul asta am trecut pe lângă Guéry, despre care citisem acasă, dar pe care nu îl inclusesem în plan, iar locul ne-a atras ca un magnet, atât lacul cât și peisajul ce-l înconjoară. Așa că ziua pe care o desemnasem de acasă spre a fi petrecută în oraș la Clermont-Ferrand s-a transformat într-o nouă ieșire interesantă în natură. Și știți ce? Je ne regrette rien, vorba cântecului. 

Lacul Guéry Masivul Central Francez


Când am făcut planul pentru vacanța în Auvergne m-am orientat inițial spre stațiunea Mont Dore ca tabără de bază, așa cum făcusem și în iarna lui 2013. Voiam un loc cât de cât turistic, în sensul de nu prea izolat, astfel încât să putem face diverse activități în zonă și fără să luăm mașina dacă ar fi fost cazul. Găsisem și un camping drăguț la Mont Dore, cu niște căsuțe din lemn foarte faine, numai că atunci când m-am mobilizat să fac rezervarea nu am mai găsit locuri. Așa că am extins aria de căutare, iar atenția mi s-a oprit de îndată la Murol, unde nu numai că erau concentrate pe harta google o mulțime de campinguri, dar părea și o zonă de interes turistic mărișor, cu peisaje faine, posibilități de drumeții, pescuit și bălăceală - deși, din păcate, pentru aceasta nu a fost cazul - cu lacul Chambon si un orășel drăguț, ceva magazine și restaurante și chiar un castel, un fel de fortăreață medievală cocoțată pe un pinten stâncos. Aici e de noi, am zis! Nu puteam plecăm de acolo fără un popas la castel, așa că într-una din zile ne-am pornit într-acolo. Și ce zi! Cea mai însorită din tot sejurul nostru în Auvergne. 

Murol Masivul Central Francez
Plimbându-ne prin Besse-en-Chandesse vom plonja direct în inima istoriei, într-o călătorie inedită în Evul Mediu, printre mistere și legende, așa ne încurajau ghidurile turistice consultate, vă dați seama că nu am stat pe gânduri, trebuia să facem un popas și acolo. Și chiar ne-a plăcut ce am găsit, orășelul medieval Besse-en-Chandesse posedă o bogăție arhitecturală incontestabilă, integrată perfect în peisajul înconjurător dominat de Masivul Sancy: străduțe înguste pavate, case tradiționale cu obloane roșii, construite cu piatră de lavă datând din secolele XII-XVI, fântâni renascentiste, un turn cu ceas, veche poartă de intrare în oraș, o biserică impunătoare Saint André, rămășițe de ziduri de apărare, clădiri clasate drept monumente istorice.

Besse-en-Chandesse Masivul Central Francez

Marți, în următoarea zi a vacanței noastre în Auvergne, venise vremea unui alt lac, că vorba aia, regiunea Auvergne are destule de arătat: Lacul Pavin. Nu aveam cum să-l ocolim, eu personal chiar eram curioasă, toate ghidurile și site-urile îl recomandau la capitolul de neratat în zonă. Și cum pentru al meu soț orice lac are și pește de prins, vă dați seama că nu a fost nevoie de prea multă muncă de convingere. În plus, lacul Pavin se află pe raza localității Besse, localitate despre care citisem că posedă un centru medieval simpatic și mai multe clădiri în stil renascentist, așa că nu am stat mult pe gânduri, duși am fost într-acolo... 

Lacul Pavin Auvergne Masivul Central Francez

Luni dimineață, în a doua zi a vacanței noastre în Auvergne, am plecat destul de târziu din camping, întrucât al meu soț avea câteva chestiuni telefonice de rezolvat. În plus voiam să facem și ceva cumpărături, scutece și alte câteva lucruri pentru Erika - deh, așa-i se pare vacanța cu copilul!😂- așa că ne-am pornit spre un supermarket ceva mai mare, cel mai apropiat fiind în stațiunea Mont Dore. Nu era bai întrucât oricum într-una din zilele sejurului intenționam să mergem într-acolo pentru a urca la Puy de Sancy, cel mai înalt vârf din Masivul Central. Traseul nu este greu, mai ales că o parte din urcare am fi făcut-o cu telefericul, iar ultima bucată pe creastă este extrem de bine amenajată pentru drumeți, deci nici un pericol cu Erika la purtător. Vizam doar o zi însorită cu vizibilitate pentru a ne bucura de panorama oferită de vârf, numai că ziua cu pricina nu părea deloc să ne ofere ce doream... 

Mont Dore Masivul Central Francez
Ca de fiecare dată, nici din vacanța corsicană de toamna aceasta nu putea să lipsească cel puțin o drumeție pe munte. M-am tot gândit și răzgândit înainte, am dat cu banu' care să fie și am ales într-un final, după lungi sesiuni de gândire, Valea Restonica, una dintre cele mai pitorești de pe insulă. Aceasta nu era foarte departe de Bastia, unde eram cazați, și presupunea, în plus față de traseu, o traversare a orașului Corte, pe care îmi doream de multă vreme să-l văd. Alegerea s-a dovedit perfectă, întrucât drumeția a venit la pachet și cu o degustare de brânză tradițională brocciu direct la stână, asta pe lângă peisajele încântătoare la care mă așteptam oricum. Uite de-aia îmi place mie Corsica, pentru că este plină de surprize frumoase la tot pasul!


Poate o să credeți că sunt sărită, dar eu am o hartă a Corsicii pe google maps, unde pint-uiesc diverse obiective de vizitat pe măsură ce le descopăr și nu mă refer aici doar la trasee de drumeție pe munte, ci și la orașe, sate, plaje, activități pe care îmi doresc să le "bifez" într-o zi. Eh, acum fie vorba între noi, n-am o astfel de hartă numa' pentru Corsica, ci pentru mai multe țări și regiuni, dar asta este deja o altă poveste.  

După cum vă spuneam în episodul trecut al jurnalului, noaptea la stână a fost una cu peripeții, dar să o luăm mai bine cu începutul...

Plecasem de acasă cu gândul să dormim la Pozzi, undeva pe lângă "lacuri", urmând ca a doua zi să continuăm bucla prin pasul Scaldasole, înapoi în stațiunea Ese. Regulile parcului naturel régional de Corse, zona protejată ce acoperă o mare parte din munții insulei, sunt destul de stricte în ceea ce privește camparea, aceasta fiind strict interzisă, este însă permis bivuacul, adică deschiderea cortului la apusul soarelui și strângerea lui la răsărit, așa că din punctul acesta de vedere nu ne făceam probleme. Ceea ce ne cam neliniștea pe noi în acel moment era vântul. Nici măcar nu se lăsase noaptea și el bătea că nebunul, nici nu voiam să-mi închipui cum se va zbenguii pe lângă noi noaptea dacă nu aveam să găsim un loc mai ferit. 


Orice vizită în Corsica trebuie să includă și ceva munte. Chiar dacă nu ești mare munțoman tot poți alege o potecă lejeră care să te introducă în paradisul munților corsicani. Vorba aia, ai de unde alege, Corsica e toată numa' un munte, traseele sunt pentru toate gusturile și posibilitățile și-apoi nu trebuie să fii mare alpinist ca să știi să te bucuri de munte. Vă dați seama că nu puteam să mergem în Corsica fără să plănuim și o drumeție. Mai mult decât atât, ne doream încă de anul trecut să ne luăm cortul cel mic și să ne petrecem o seară sus, pentru că nu știu dacă v-am povestit vreodată dar pe înserat, când mai toți drumeții coboară, muntele are un farmec aparte, viața obișnuită parcă se estompează, topindu-se în magia înălțimilor. 

  
Demult nu mai petrecusem o seară pe munte... Inițial ne orientasem către un traseu de două zile spre Monte Cinto, punctul culminant al insulei, cu dormit în cort la refugiul Ercu, unde urcasem și anul trecut, însă am renunțat într-un final la idee, luna mai nefiind chiar potrivită unui asemenea traseu. Am purces rapid la căutat altceva la altitudine mai joasă, pentru a fi sigură că zăpada nu ne va face probleme. Nu prea știam nimic despre masivele din Corse-du-Sud, și mai ales despre cele din apropierea Gofului Ajaccio, dar după ce am întors internetul pe toate părțile am ieșit victorioasă cu trasee pentru o viață pe insulă, nu doar pentru un weekend. Am ales până la urmă să urcăm la "lacurile" Pozzi din Bastelica, în inima masivului Renoso, o drumeție ce se promitea a fi foarte interesantă datorită diversității peisajului și nu numai. 

Gran Paradiso Aosta Italia

Nici nu mai știu exact când și de ce am început să urc pe munte. Deși poate părea ciudat, n-am avut dintotdeauna pasiunea asta, iar ai mei părinți au preferat mereu marea, astfel că vacanțele copilăriei se desfășurau mai degrabă la plajă decât cu rucsacul în spate. N-am avut nici prieteni cu dragul drumețiilor, mi i-am făcut eu mai apoi din dorința de a nu trăi chiar singură experiențele potecilor. Am descoperit muntele târziu, pentru că așa a fost să fie și indiferent cum a fost, mă bucur că s-a întâmplat așa...


În a cincea zi petrecută în Alpii Italieni- asta ca să încep și acest jurnal păstrând același stil- ne-am gândit să mai diversificam activitățile, așa că am ales să facem schi de tură. Nici nu mai știu a cui a fost ideea, în general ale mele sunt astea mai ciudate (ca să nu zic mai proaste), însă tind să cred că beculețul cu schiatul i s-a aprins totuși lui Andrei. N-a fost o experiență tocmai reușită, cel puțin nu pentru mine dacă judecăm după cum am coborât în clăpari și cu schiurile în spate, dar nici nu mă așteptam să fie ținând cont de lipsa de experiență. Pe de altă parte, n-a fost nici o experiență urâtă, în final m-am întors cu două mâini și două picioare întregi, a fost să zicem... doar o altă experiență, una interesantă pe care probabil am s-o aprofundez în anii ce vor veni. Până la urmă nu sunt naivă, un astfel de sport nu se deprinde într-o zi, dar să o luăm cu începutul... 
REFUGIUL TORINO MONT BLANC ALPI ITALIA

A patra zi în Alpi a fost una  de relaxare. Vorba vine de relaxare, că, deși mă gândeam inițial la o plimbare prin oraș sau la vizitarea unui castel, am făcut ce am făcut și tot pe munte am ajuns. Când îmi făcusem conștiincioasă temele pentru vacanța în Aosta îmi pusesem la îndemână și altfel de activități decât drumeții, în cazul în care vremea ar fi urâtă, sau noi am avea chef să diversificăm. În principiu mă gândisem la câteva castele, pentru că Valea Aostei este foarte ofertantă în acest sens, însă, chiar și după trei zile de hoinărit, tot de munte parcă eram dornică. Astfel, pe principiul "castele mai am încă 58 de văzut acasă, munți nici măcar unul", ne-am pornit spre Courmayeur fără un plan anume, gândindu-ne că sigur va apărea vreo sclipire de moment la fața locului. 

Bertone Mont Blanc Italia

A treia zi în Alpi a fost superbă și asta nu numai pentru că atunci când m-am trezit și-am deschis fereastra cerul era perfect senin, iar soarele la locului lui, ci și pentru că programasem un traseu special, traseu care avea să ne aducă și anul acesta față în față cu Mont Blancul. Nu înțeleg prea bine de ce mă emoționez ca un copil de fiecare dată când urmează să ne întâlnim, dar pe bună dreptate, este un munte maiestos, nu degeaba este regele Alpilor. Dacă anul trecut am admirat fața lui franceză, de la Refugiul Prarion, anul acesta voiam să-l admirăm și de pe partea aialaltă, cea italiană, mult mai impunătoare (aveam să aflu mai târziu), astfel că am ales să urcăm la Refugiul Bertone.

A doua zi în Alpii Italieni urma s-o petrecem tot pe munte deși vremea arăta în continuare mohorâtă. Ninsese, așa că zăpadă aveam din belșug, însă soare și vizibilitate ioc. Întorsesem pe toate părțile harta primită la Cervacol în prima zi, hartă ce conținea traseele de iarnă pe pe Valea San Bernardo și deși aveam în plan să hoinărim și prin alte masive, am sfârșit tot prin a alege ceva în zonă. Din localitatea Allein, aflată nu departe de satul Gignod unde eram cazați, porneau două trasee de rachete în buclă, trasee destul de întortochiate, ambele ducând pe același drum șerpuit la refugiul Alpe Baravex (1925m), coborârile făcându-se pe cărări diferite. Am zis să mergem la fața locului și-om vedea noi pe parcurs spre care ne orientăm.
 

În programul primei zile în Aosta era, firește, o drumeție pe munte. Nici nu mai conta cum era vremea, dacă era sau nu zăpadă, dacă venea uraganul sau dacă se anunțase vreun cutremur; eram atât de dornică să-mi pun bocancii în picioare, rucsacul în spate și să urc pe o potecă că nimic nu m-ar fi putut opri. Andrei mă rugase să nu-l mai duc ca anul trecut din prima pe vreun traseu de 8 ore, ci să scot de la catastif o drumeție ușoară pentru început, un fel de încălzire după lunga perioadă în care n-am mai fost pe munte. Vremea nu era chiar optimistă, ne bucurasem noi că ninsese toată noaptea și zăpada se așternuse ca-n basme, dar vizibilitatea se menținea aproape de 0. Nu era neapărat o problemă gravă, traseul nu era unul care să pună probleme de orientare, doar că îmi doream să admir peisajul nu să orbecai prin ceață. Desigur, puteam alege altceva pentru ziua cu pricina, îmi pregătisem și alte activități întocmai pentru astfel de zile neprietenoase, dar zău că acolo, în mijlocul Alpilor și după atâta pauză de munte, nu prea-mi venea să merg la muzeu. 


Planul pentru vacanța de iarnă de anul acesta a fost atât de făcut și răsfăcut că la un moment dat nici noi nu mai știam unde tre' să mergem. Era rost de ceva Venetia+Dolomiti, dar după o frământare atentă a problemei am lăsat orașul de pe ape pe un weekend dedicat exclusiv lui și Dolomiții pe-o vară viitoare când toate traseele sunt accesibile. Nu știu dacă a  fost neapărat o problemă de logistică, sau doar vream o săptămână numai la zăpadă, cert este că mi-am îndreptat atenția spre o zonă nu atât de turistică, dar mai mult decât ofertantă pentru oricine iubește muntele și iarna: Aosta. Am plecat către Gignod (știu, n-ați auzit de el; nici eu până anul acesta!) chiar în ziua de Sfantu' Valentin, că deh, am schimbat destinația, dar nu și data; nu țineam neapărat să sărbătorim, dar am făcut-o într-în final- de ce nu? -alături de o friptură și o sticlă de vin, după 8 ore de drum, la poalele giganților Alpilor

Acușica se întrevede primăvara (judecând după ghioceii înfloriți la mine în curte) și eu nici măcar n-am terminat de povestit despre vacanța de iarnă de anul trecut, dacă vă vine să credeți. Am scris parțial articolul acesta de ceva vreme, dar fiindcă a venit sezonul cald peste mine n-am mai apucat să-l finalizez și să-l public; parcă mi se părea nu-știu-cum să vă mai povestesc despre zăpadă vara. Dar în caz că nu știați, referitor la vacanța noastră de iarnă savoiardă, mi-a rămas restanță de povestit ultima zi, celebra zi în care mi-a ajuns muntele până-n gât de n-am mai vrut nici împinsă de la spate să-l urc. Cum s-a întâmplat asta? 


Chamonix-Flégère Alpii Francezi

© BLOGUL LARISEI · THEME BY WATDESIGNEXPRESS