Postari din categoria MASIVUL CORSICAN
Ca de fiecare dată, nici din vacanța corsicană de toamna aceasta nu putea să lipsească cel puțin o drumeție pe munte. M-am tot gândit și răzgândit înainte, am dat cu banu' care să fie și am ales într-un final, după lungi sesiuni de gândire, Valea Restonica, una dintre cele mai pitorești de pe insulă. Aceasta nu era foarte departe de Bastia, unde eram cazați, și presupunea, în plus față de traseu, o traversare a orașului Corte, pe care îmi doream de multă vreme să-l văd. Alegerea s-a dovedit perfectă, întrucât drumeția a venit la pachet și cu o degustare de brânză tradițională brocciu direct la stână, asta pe lângă peisajele încântătoare la care mă așteptam oricum. Uite de-aia îmi place mie Corsica, pentru că este plină de surprize frumoase la tot pasul!


Poate o să credeți că sunt sărită, dar eu am o hartă a Corsicii pe google maps, unde pint-uiesc diverse obiective de vizitat pe măsură ce le descopăr și nu mă refer aici doar la trasee de drumeție pe munte, ci și la orașe, sate, plaje, activități pe care îmi doresc să le "bifez" într-o zi. Eh, acum fie vorba între noi, n-am o astfel de hartă numa' pentru Corsica, ci pentru mai multe țări și regiuni, dar asta este deja o altă poveste.  

După cum vă spuneam în episodul trecut al jurnalului, noaptea la stână a fost una cu peripeții, dar să o luăm mai bine cu începutul...

Plecasem de acasă cu gândul să dormim la Pozzi, undeva pe lângă "lacuri", urmând ca a doua zi să continuăm bucla prin pasul Scaldasole, înapoi în stațiunea Ese. Regulile parcului naturel régional de Corse, zona protejată ce acoperă o mare parte din munții insulei, sunt destul de stricte în ceea ce privește camparea, aceasta fiind strict interzisă, este însă permis bivuacul, adică deschiderea cortului la apusul soarelui și strângerea lui la răsărit, așa că din punctul acesta de vedere nu ne făceam probleme. Ceea ce ne cam neliniștea pe noi în acel moment era vântul. Nici măcar nu se lăsase noaptea și el bătea că nebunul, nici nu voiam să-mi închipui cum se va zbenguii pe lângă noi noaptea dacă nu aveam să găsim un loc mai ferit. 


Orice vizită în Corsica trebuie să includă și ceva munte. Chiar dacă nu ești mare munțoman tot poți alege o potecă lejeră care să te introducă în paradisul munților corsicani. Vorba aia, ai de unde alege, Corsica e toată numa' un munte, traseele sunt pentru toate gusturile și posibilitățile și-apoi nu trebuie să fii mare alpinist ca să știi să te bucuri de munte. Vă dați seama că nu puteam să mergem în Corsica fără să plănuim și o drumeție. Mai mult decât atât, ne doream încă de anul trecut să ne luăm cortul cel mic și să ne petrecem o seară sus, pentru că nu știu dacă v-am povestit vreodată dar pe înserat, când mai toți drumeții coboară, muntele are un farmec aparte, viața obișnuită parcă se estompează, topindu-se în magia înălțimilor. 

  
Demult nu mai petrecusem o seară pe munte... Inițial ne orientasem către un traseu de două zile spre Monte Cinto, punctul culminant al insulei, cu dormit în cort la refugiul Ercu, unde urcasem și anul trecut, însă am renunțat într-un final la idee, luna mai nefiind chiar potrivită unui asemenea traseu. Am purces rapid la căutat altceva la altitudine mai joasă, pentru a fi sigură că zăpada nu ne va face probleme. Nu prea știam nimic despre masivele din Corse-du-Sud, și mai ales despre cele din apropierea Gofului Ajaccio, dar după ce am întors internetul pe toate părțile am ieșit victorioasă cu trasee pentru o viață pe insulă, nu doar pentru un weekend. Am ales până la urmă să urcăm la "lacurile" Pozzi din Bastelica, în inima masivului Renoso, o drumeție ce se promitea a fi foarte interesantă datorită diversității peisajului și nu numai. 

Eu mă gândeam de fapt pentru ziua respectivă la traseul spre Lac de Nino. Andrei se gândea la traseul spre Monte Cinto. Aș minți să spun că nu m-a atras ideea celui mai înalt vârf din Corsica chiar dacă cele 10 ore de drum dus-întors mi se păreau cam multe pentru o singură zi. Nu multe neapărat ca dificultate, știam că aș putea face față, dar mi se păreau multe efectiv ca timp, fiindu-mi teamă de fapt că ne va prinde noaptea pe traseu. Și clar nu trebuie să ți se întâmple asta în Corsica!   

Teoretic am fi avut timp să ajungem pe Cinto, dar practic trebuia să luăm în calcul mai multe aspecte decât voința, aspecte precum situațiile neprevăzute ce pot apărea, pauzele de masă, de poze, de admirat și mai ales de odihnă, situații pe care nu prea aveam cum să le apreciez. În plus, trebuie să recunosc că forma mea fizică nu mai este la fel ca atunci când mergeam aproape lunar pe munte; știam că nu o să zburd pe cărări, ca să nu mai zic că niciunul dintre cele două puncte de plecare pe traseu nu era chiar la ușa cortului. Și totuși după un calcul rapid am ales să încercăm traseul, plecând pe premiza că dacă se poate se poate, dacă nu nu, mergem până unde ajungem, până la urmă finalitatea nu era neapărat vârful, ci petrecerea unei zile agreabile pe munte.  


Nici traseul spre lacul Creno n-a fost plănuit în prealabil, dar știți și voi că adesea socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, mai ales într-un "târg" atât de ofertant cum este Corsica. Tot mergând pe drumurile insulei și aruncându-ne câte un ochii fără să vrem pe diversele panouri de informare turistică, am dat și peste drumeția aceasta la Creno singurul lac împădurit din Corsica dar am pus-o acolo în minte, pe lista de așteptare. Am scos-o de la naftalina odată cu decizia de a hoinări juma' de zi pe valea râului Liamone, când am fi avut urgentă nevoie de încă un traseu scurt și lejer pentru a ne umple ziua, iar Lacul Creno părea numai bun de pus în aplicare.  

În ziua nu-mai-știu-care, că le-am cam pierdut numărul, având poftă de calm și răcoare (calmul l-am găsit, răcoarea nu prea), ne-am declarat infideli mării și ne-am pornit la interiorul insulei spre o regiune extrem de pitorească, verde și muntoasă. Ieșirea aceasta a fost una dintre puținele neplanificate de acasă. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar nu găsisem ceva în căutările mele pe internet sau prin cărți despre zona asta, noroc că aveam cel mai bun ghid în persoană alături de mine. V-am mai spus că pentru al meu soț nu fu vara asta prima lui vacanță în Corsica, așa că își amintea clar de niște piscine naturale și o drumeție pe un râu în apropiere de Sagone, singurul amănunt "nesemnificativ" despre care nu-și mai amintea nimic fiind numele și locația exactă. Noroc însă că insula nu-i mare, și-apoi câte râuri ar putea curge pe lângă Sagone, așa că luându-l la întrebări pe nea' google, n-a durat mult până să se facă lumină: era vorba de valea râului Liamone.

 
Corsica este o insulă foarte ofertantă în ceea ce privește activitățile în natură, iar cum noi nu suntem genul de oameni care să stea numai la plajă, în a treia zi am plecat spre munte. Nu ne plănuisem chiar o drumeție adevărată pe culmi stâncoase, cel puțin nu pentru ziua respectivă, ci doream să descoperim ceea ce se numește Pădurea Aïtone cu piscinele sale naturale, locație despre care se spune că ar fi un must see pe insulă. Treaba cu must see-urile astea mie nu-mi prea place sincer să vă spun; îmi creez adesea așteptări prea mari și nu puține au fost dățile când m-am întors dezamăgită. Desigur că ceva special tot trebuie să fie acolo, dar poate nu atât de special pe cât este "etichetat". În fine, deși pădurea Aïtone era finalitatea, despre drumul până acolo pot scrie o întreagă poveste. V-am mai spuns că drumurile din Corsica sunt pline de aventuri, nu? 


© BLOGUL LARISEI · THEME BY WATDESIGNEXPRESS