5 ani si Valea Loarei

De curand se făcură 5 ani de când mi-am schimbat domiciliul și m-am mutat în Franța. Pe de o parte parcă au trecut repede acești ani, parcă ieri mă urcăm în avion, pe de altă parte au trecut greu, dacă stau să mă gândesc la câte schimbări s-au petrecut de atunci. În fine, n-aș avea multe să adaug la cele scrise anul trecut, anul ăsta aș vrea să vă vorbesc despre altceva, mai exact despre legatura dintre mine si ținutul acesta în care locuiesc. Pentru că cei 5 ani în Franța sunt sinonimi de fapt cu 5 ani pe Valea Loarei, această regiune de care viața mea se leagă indiscutabil și despre care tot am povestit pe blog, o regiune despre care nu știam mai nimic când m-am mutat aici, dar pe care curiozitatea m-a împins să o descopăr pas cu pas, ajungând astăzi să o îndrăgesc foarte tare. 

Am ajuns pe Valea Loarei întâmplător, după cum probabil că vă imaginați, pentru că aici locuia al meu viitor soț. Și el a ajuns aici tot întâmplător, printr-un concurs de împrejurări, după cum se întâmplă adesea în viață, niciunul nu a ales regiunea intenționat ca loc de reședință. Ba chiar mi-era total necunoscută când am venit, mai mult de Valea Loarei-locul unor celebre castele zău că nu-mi spunea. Habar nu aveam care sunt ele, nici o mare pornire să le vizitez nu aveam și fie vorba între noi numai la Unesco, orașe medievale sau tradiții franțuzești nu-mi stătea mintea atunci. Ieșeam, firește, la sfârșit de săptămână la câte o plimbare, cunoșteam oameni, în speță localnici, fără să vreau. Mai vizitam câte-un castel sau aruncam ochii pe la vreun festival, doar ca regiunea nu prezenta același interes pe care a început să-l capete mai târziu. Pentru că n-a durat mult ca locuind aici să-mi vină pofta să cunosc Valea Loarei și să-mi doresc să o explorez în amănunt.  

Așa că am căutat, am citit, m-am documentat și desigur, am purces la experimentat tot ce mi-a ieșit (sau nu) în cale. Nu știu dacă regiunea în sine a fost cea care m-a motivat, uneori cred că-i și firea mea curioasă, cel mai probabil și dacă aș fi locuit în altă țară sau într-un alt loc s-ar fi întâmplat la fel, dar astăzi toată această Vale a Loarei a ajuns o adevărată pasiune. Am bătut-o la pas în acești ani cu nesaț, martor mi-e blogul. Și voi cel mai probabil, cei care mă urmăriți în mod constant. Călătoria a început la castelul Villandry, pe vremea când eram un musafir în Franța, iar grădinile lui superbe, colorate de un început timid de octombrie, îmi sunt atât de vii în minte și acum ca un prim capitol al unui roman pe care tocmai te apuci să îl trăiești. Au urmat Chambord și Chenonceau, amândouă în aceeași zi câteva luni mai târziu, apoi Amboise la scurt timp după mutarea mea aici. 

După Amboise, au venit val-vârtej atât de multe, că le-am pierdut șirul: castele, mai mari sau mai mici, mai cunoscute sau nu, la prima, a doua, la a treia vizită, orașe, sate tradiționale sau catune de care n-a auzit nimeni. Târguri și festivaluri, spectacole și concerte, grădini atent amenajate sau coclauri neumblați, biserici impunătoare sau nopți de vară la cort pe insule în mijlocul Loarei, podgorii întinse și câmpuri cu porumb, activități în natură sau cocteiluri în oraș, toate și-au găsit loc în agenda mea și încă n-am terminat. Bucate, vinuri, patrimoniu, povești, oameni, tradiții, obiceiuri, întâlniri, toate la un loc sau luate separat mi-au revelat în acești ani o Vale Loarei pe care nici un turist obișnuit nu are șansa să o cunoască vreodată și nici un localnic născut aici să o aprecieze la adevarata ei valoare. 

Astfel că mă amuz uneori când prieteni mă intreabă de unde naiba tot scot toate locurile astea prin care hoinaresc că ei sunt de aici și nu știu de ele. Păi cum să nu le găsesc, este suficient să fii pasionat să descoperi și aproape că vor veni ele toate la tine. Și nu vă grăbiți să mă considerați norocoasă că am un soț cu aceleași preocupări, astfel încât să mă însoțească întotdeauna peste tot. E drept că a mers cu mine peste tot, mai de voie mai de nevoie, dar este firesc să fie așa pentru într-un final o relație este printre altele și despre împărtășirea pasiunilor nu doar a așternuturilor și îmi place să cred, în cazul nostru cel puțin, că ne completam reciproc, eu cu partea culturală, istoria și poveștile, el cu cea socială, cu gastronomia și cu vinurile. 

Tocmai de aceea îmi place să scriu despre toate acestea. Dacă blogul s-a vrut inițial unul despre munte, astăzi ar putea fi lejer un jurnal de la malul Loarei. Ceea ce cred că este de fapt. Pentru că așa sunt eu, iar pasiunile mele nu-s niciodata constante, evoluează și se schimbă odată cu mine, fiecare etapă din viață cu interesele și bucuriile ei. Iar scrierile nu reprezintă și nu vreau să reprezinte vreodată un ghid turistic clasic, nici vreunul sponsorizat, ci să redea părerile, experiențele, trăirile și fotografiile născute din dorința de a afla cât mai multe despre acest tăram în care am șansa să locuiesc. Mă bucură nespus mesajele primite de la cititori, în special de la cei care au fost sau intenționează să vină aici și mă fac să cred că toate acestea sunt cu folos. Un folos spritual, de mulțumire sufletească pentru mine și-un altul pentru ei, atât atat in organizarea unei călătorii pe Valea Loarei, cât și în mai buna înțelegere și apreciere a acestei regiuni.   

Și am ales să scriu despre toate acestea astăzi, la ceas aniversar, nu numai pentru că mi-e dragă această regiune, dar pentru că și despre asta mai este imigrarea, în opinia mea. Despre a căuta să descoperi țara, zona, locul în care ai ajuns să trăiești, despre a încerca să înțelegi, să te adaptezi, să pătrunzi. Îmi zic mereu că toate aceste experiențe de cunoaștere, de explorare, de experimentare deschid mintea și reprezintă partea cea mai frumoasă a vieții de expat. Un loc nou, un popor străin, o altă cultură decat cea in care ai trait și câte și mai câte posibilități de descoperire ce ți se aștern la picioare, dacă știi să le vezi și ai interesul să profiți de ele. Firește că nu toți văd lucrurile așa. Dar dacă am lăsa un pic reticența la o parte, dacă am tolera mai calm neajunsurile, dacă am fi mai deschiși, mai curioși, mai interesați in loc să ne plângem la tot pasul de dorul de casă, adaptarea asta prin țări străine și printre străini ar fi cu mult mai ușoară.