Ganduri la inceput de 2017

Nu, de data aceasta nu o sa trag linie si nu o sa fac bilantul lui 2016. Nu o sa scriu nici despre ce-mi propun pentru 2017, e clar ca va aduce destul de multa noutate in vietile noastre, numai faptul ca i-am trecut cumpana in pijamale, sforaind, spune destul de multe despre ce se intrevede la orizont. M-am gandit mult cum sa incep acest articol, m-am gandit si daca sa-l scriu sau nu, gandurile mele au fost in ultima perioada intr-o invalmaseala totala, probabil de aceea, desi am avut tot timpul din lume, cheful de a impartasi impresii pe blog m-a ocolit total. Nu stiu daca lipsa poftei de a scrie ma apunca la date fixe, gen inceput si sfarsit de sarcina, dar cam asa au stat lucrurile anul acesta, un an trait si simtit cu totul altfel decat mi l-am imaginat. Un an special, in care totul s-a intors la 360 de grade, cu bune si cu rele, un an emotionant si antrenanant, parsiv si imprevizibil, cu temerii si cu mari bucurii, dar care la final ne-a oferit cel mai pretios dar. Nu stiu nici daca aceste opt luni si ceva, mai mult dificile decat placute, au schimbat ceva in mine, poate ca da, poate ca nu, dar stiu cu siguranta ca au amestecat lucrurile, rearanjandu-le intr-o cu totul alta ordine decat cea de dinainte. 

Va spuneam data trecuta ca fiecare sarcina e unica in felul ei si fiecare femeie o percepe individual. Unele dintre noi sunt mai norocoase, altele mai putin, ma consider norocoasa pentru ca am ajuns cu bine la final, dar marturisesc ca drumul pana la linia de sosire a fost extrem de anevoios. Am avut o sarcina grea, cu probleme chiar dinainte ca ea sa existe, bine macar ca am dus-o pana la capat. Desi cand ramas insarcinata am rasuflat usurata si am privit inainte spre aceasta noua etapa linistita, imaginandu-mi-o ca pe una fireasca, o continuare a vietii mele de dinainte, cu vacante, iesiri cu prietenii sau plimbat pe la castele, realitatea a fost cu totul si cu totul alta, destul de neprietenoasa pe alocuri. Si nu, nu scriu aceste randuri pentru a primi compatimiri sau incurajari, vremea lor trecand demult. Scriu pentru a impartasi o altfel de experienta decat cea a sarcinilor ideale, cu mamici ce-si plimba burticile pe unde le pofteste inima, mamici care ne inspira si despre care citim adesea. E usor sa dai sfaturi, numai ca experientele fiecaruia sunt individuale si fireste ca nici experienta mea nu va fi relevanta pentru toata lumea. 

Daca in primele luni mi-a fost rau de nu ma puteam suporta nici pe mine insami, sfarsitul trimestrului al doilea, care fusese de altfel mai acceptabil, a venit cu o veste nu tocmai placuta: placenta inserata jos. Habar nu aveam ce inseamna, medicii mi-au explicat, ba chiar mi-au si desenat ca la prosti, sa fie siguri ca inteleg bine. Inseamna ca placenta, acel organ minunat care face legatura intre mama si fat, asigurand schimbul de nutrienti si de oxigen, nu statea acolo unde normal ar fi trebui sa stea, ci jos, destul de aproape de col. Recomandari? Repaus, zero activitati fizice, iesiri, plimbari, treburi menajere, cumparaturi, totul pentru a evita o eventuala dezlipire si alunecare. Si pentru ca placenta sa poata urca, se pare ca odata cu cresterea fatului pozitionarea ei se poate modifica. Nu a fost chiar asa de grav precum pare, insa, desi am stat cuminte o luna, placenta nu s-a ridicat, ba chiar a coborat si mai mult, astfel ca trimestrul al treilea a adus confirmarea clara: placenta praevia.

Desigur ca multi dintre voi nu stiti ce inseamna, nici eu nu stiam pana sa mi se puna acest diagnostic. Insa in mare ideea este urmatoarea: placenta se situeaza în partea inferioară a uterului şi acoperă total sau partial din deschiderea colului uterin. Simptomele placentei previa sunt cel mai adesea sangerarile, abundente sau mai putin abundente, frecvente in trimestrul al treilea din cauza contractiilor, riscul fiind oxigenarea insuficienta a fatului, ceea ce poate duce la o nastere prematura in urgenta. Dar sa nu ne complicam prea mult cu detalii medicale...

Daca luna octombrie am trecut-o cu bine, acasa, singurele iesiri fiind doar scurte plimbari prin curte, ei bine luna noiembrie am petrecut-o, dupa un episod de spitalizare de urgenta, la pat, miscarea constand in mersul la baie si la bucatarie pentru masa. Nici macar nu mai stiam cum arata propria curte, daca intelegeti ce vreau sa zic. Fireste ca am avut nevoie de cineva care sa ma ajute, al meu sot si uneori mama sa au fost cei care mi-au stat alaturi si s-au ingrijit sa nu-mi lipseasca nimic. Cu toate acestea primul sejur la spital nu a fost singurul, vizitele la urgenta cu sau fara internare devenind ceva obisnuit. Bagajul era mereu pregatit la usa, cu personalul de la maternitate deja incepusem sa ma cunosc, camerele ce le-am mai schimbat din cand in cand, sa am totusi parte de o mica noutate. Nici acasa nu a fost prea bine. Nu e usor sa stai la pat si sa ai nevoie de asistenta permanenta, insa scopul era pastrarea bebelusului la cald cat se poate de mult. Nu stiu daca este vorba despre instinct, cu siguranta este si asta, dar am facut tot posibilul sa evit sa ma misc, 90% din timp petrecandu-l intinsa, numarand zilele pentru a trece de 36 de saptamani, pragul dupa care bebelusul nu mai este considerat prematur, respira singur si nu mai necesita ingrijire intr-o unitate de terapie intensiva neonatala.  

Intr-un final, cu chiu cu vai, am reusit sa trec si de asta, ramanandu-mi doar linia de finish, data fixata pentru operatia de cezariana, 19 decembrie, o nastere naturala nefiind recomandata in cazurile de placenta praevia, chiar daca fix la sfarsit, culmea, placenta se ridicase un pic. Ultima suta de metri a fost ceva mai linistita, pe de o parte gandul ca oricand ar veni bebe va fi considerat la termen, riscul problemelor respiratorii fiind minim, m-a facut sa ma simt ceva mai usurata. Starea mea atat psihica si fizica s-a imbunatatit considerabil, putand astfel sa duc la capat cu bine aceasta perioada dificila. In plus bebe se prezenta mereu bine la apel, greutatea era promitatoare, iar de miscat... ei bine uneori aveam impresia ca danseaza nu gluma. Pe de alta parte alte ganduri au luat locul, iminenta nasterii, imprevizibilitatea ei si teama de necunoscut fiind cateva dintre ele. Insa in tot acest timp am fost monitorizata acasa de o moasa, care ma vizita din cand in cand pentru a asculta inima copilului, a inregistra miscarile lui si contractiile mele. Am facut impreuna cateva sedinte de relaxare si pregatire pentru nastere, mi-a vorbit, mi-a explicat, m-a incurajat, ceea ce m-a ajutat enorm sa-mi gestionez moralul.

Nu stiu daca stiti, dar in Franta moasa joaca cel mai important rol, atat pe parcursul sarcinii cat si in timpul nasterii si dupa, avand rolul de a acompania viitoarele mamici, atat medical cat si psihologic, de a monitoriza evolutia sarcinii, de a tine cursuri pregatitoare (relaxare, yoga, piscina, respiratie, etc), de a oferi sfaturi si a raspunde la intrebari, dar si de a supraveghea derularea nasterii, multe nasteri, ma refer la cele fara probleme particulare, desfasurandu-se doar cu moasa. Eu personal rar in timpul sarcinii am vazut medicul, si asta doar pentru ecografii, diagnostic si prescrieri de tratamente, avand o sarcina mai complicata, in rest atat intalnirile prenatale cat si cele din timpul deselor spitalizari desfasurandu-se cu moasa. Chiar si dupa nastere moasa se ingrijeste de proaspata mamica, asigurand intalniri la domiciliu, pentru a verifica starea noului nascut, a oferi consiliere legata de alaptare si igiena, costurile, ca de altfel toate din timpul sarcinii, fiind acoperite de asigurarea medicala obligatorie.

Noroc cu pregatirile care mi-au umplut timpul si mintea... Camera si cumparaturile le-am facut printre internari la spital si le-am terminat pe ultima suta de metri, totul fiind comandat pe internet, astazi mai mult ca oricand consider cumparaturile online cu transport acasa cea mai minunata inventie. Am zis initial ca nu o sa luam multe, doar cele necesare. Ba bine ca nu, gandul nostru de a nu cocolosi prea tare puiul ducandu-se pe apa Loarei, asa usor precum au venit. Azorel a fost si el nerabdator in felul lui, sunt sigura ca percepea schimbarile, desi nu avea cum sa realizeze despre ce este exact vorba. Oricum locul lui nu-l ia nimeni, doar ca acum suntem o familie de patru. In rest... am luat cam multe kilograme, burta a fost mare, dar recunosc ca ultimele luni au venit si cu o senzatie de foame continua. Iar la inceput de decembrie am facut si bradul, pentru ca vorba aia, nu stiam cand urma sa plec nici cand urma sa vin...

Concluzii? Greu dom'le sa faci un copil, ca sa nu mai zic ca inevitabil greul s-a revarsat si peste cei din jurul meu. Tocmai de aceea acum mai mult ca niciodata mi-am dat seama cat de important este sa ai sprijin in prieteni, in familie, dar mai ales in partenerul de viata, care sa te inteleaga, sa te ajute si sa iti fie alaturi neconditionat, indiferent de situatie. Si desigur, e de preferat si un catel iubaret si pufos, care sa-ti faca zilele mai senine cand esti fortat sa stai numai in pat. Am mai realizat ca distantele separa intr-adevar oameni, ca foarte putini iti sunt cu adevarat alaturi la greu, ca prieteniile sunt relative si ca la o adica tot pe familie te poti baza la nevoie. Nu intotdeauna cele noua luni sunt o continuare placuta a vietii de dinainte, sarcina se poate prezenta uneori aproape ca o boala, cu tot ce implica ea, pe langa suferinta fizica: frica, panica, uneori chiar disperare. De aceea e important sa fii bine acolo in cap, sa ramai ancorat in realitate, optimist si sa iti pastrezi echilibrul orice ar fi. Nu mi-a iesit nici mie de fiecare data, dar macar am incercat si am reusit sa o duc pana la capat. Iar acum, cand o am langa mine pe micuta, cand tin in brate, o privesc lung si o adulmec cu nesat.... pfff, parca am si uitat tot prin ce am trecut. 

Va scriu astazi aceste randuri cocotata in varful patului, cu draguta noastra dormindu-mi pe burtica si parca nici nu imi vine a crede ca am purtat noua luni in mine aceasta mana de om. Erika, micuta noastra frantuzoaica cu nume total de nefrantuzesc, s-a nascut la data stabilita, pe 19 decembrie, o sagetatoare prin decizia medicilor, cel mai probabil o fetita capricorn, ca tati - cu care credem de altfel ca si seamana, daca natura si-ar fi facut treaba pana la capat. Ziua nasterii micutei fost una pe care nu as putea sa o descriu in cuvinte, dar poate ca nici n-as vrea, o voi pastra doar pentru mine: o zi grea, epuizanta, dar totodata unica, poate cea mai emotionanta dintre toate cele traite pana acum. Asa cum a fost a trecut, astazi suntem toti acasa incercand sa ne cunoastem, sa ne obisnuim, sa gasim un echilibru in aceasta noua viata. Pentru ca nu stiu altii cum sunt, dar pentru mine totul pare altfel decat inainte. Sunt sigura ca intr-o zi voi gasi o punte intre "inainte" si "dupa" nastere si ca totul sa va lega natural si firesc. Dar pana atunci va mai dura un pic... Sanatosi sa fim cu totii, ca restul vine de la sine. Va imbratisez cu drag si va doresc un An Nou asa cum vi-l doriti si voi!