Am tot vorbit despre cărțile pe care le citesc eu, aș vrea să povestesc puțin și despre cărțile pe care le "citesc" fetele, adică le citesc eu fetelor, firește, căci ele sunt prea mici să citească singure.
Sunt, iată, șapte luni luni de când avem pisică! Mia, pisica noastră gri și pufoasă. Și mare ca un porc!
Cum e (și) cu pisică? Păi...
Încep prin a vă spune că mie îmi plac animalele foarte tare, dar asta nu cred că mai este o noutate. Am crescut la curte, la țară, cu cățel, găini, chiar porc uneori, și muuulte pisici. Mă jucăm cu ele, le mângâiam, le gâdilam, le lăsam în casă, dormeam cu ele în pat. Îmi plac pisicile la nebunie! Sunt așa de moi, fine, delicate, hoațe, pisicoase. Mi-au plăcut întotdeauna, aproape că uitasem cât de plăcută este o pisică până să o avem pe Mia. Nu știu cum am putut trăi fără până acum :)).
Dragii mei,
Iar au trecut o mie de ani (vorba vine) de când nu am mai scris nimic pe blog. Între muncă, copii și treburile casei nu mai rămane mult timp liber, iar ăla care rămane mi-e din ce în ce mai greu să îl dedic blogului. Am mai multe idei și aș vrea să mă mobilizez mai eficient dar pur și simplu, de ceva timp încoace, nu-mi mai iese. Și-mi pare rău, zău că-mi pare, căci scrisul era odată (și incă cred că mai este) ca un fel de terapie care îmi ține mințile întregi, la locul lor. Mai ales în aceste vremuri tulburi de pandemie. Bine că s-a terminat, sau sper eu din tot sufletul că s-a terminat și că nu vom mai avea parte de vreun alt lockdown, școli închise sau alte interdicții de genul. Noi ne-am vaccinat oricum, aștept să scăpăm și de mască, măcar afară, să pot adulmeca mai bine tot ce mă înconjoară, ca de exemplu teii care au înflorit din plin și răspandesc un miros demențial la noi în centru la Amboise.
Mi-e dragă casa în care locuim, cu șemineul ei imens și curtea-i generoasă. Mi-a fost dragă din prima clipă în care am vizitat-o, când am știut că în ea vreau să trăiesc. Mi-e foarte drag Amboise, orășelul acesta micuț și cochet, așa cum mi-e drag și Tours, cu veselia și cu terasele lui multe, ce mi-au înveselit primii ani de pribegie. Mi-e dragă Loara, cu apele ei indolente, cărora nu le păsa parcă de nimic. Mie dragă de fapt Touraine, provincia aceasta preponderent rurală, cu oamenii ei liniștiți și câmpurile-i ondulate, dar mai ales cu castelele ei ce răsar de te miri unde. M-am atașat de ea în acești aproape zece ani (zece! vă dați seama?), mă fascinează și mă încântă și știu sigur mi-ar lipsi, dacă viața mă va duce vreodată spre alte meleaguri. Într-un fel, astăzi în Touraine mă simt acasă.
Când eram copil, toată lumea avea la noi la țară în curte cel puțin un nuc. Noi aveam chiar mai mulți, atât în curte cât și la poartă. Sub nuc se desfășura adesea toată activitatea zilnică. Bătătura oamenilor era la urmbra de nuc. Acolo se gătea, acolo se mânca, acolo se odihnea. De nuc se agățau unelte, de nuc se rezemau obiecte. Cu infuzie de frunze de nuc ne clăteam părul. Toamna îl băteam și adunam de pe jos nucile căzute în saci, pe care îi depozitam peste iarnă. Nu duceam lipsă de nuci niciodată și nici nu mă minunam ca acum de prețul lor. Nici nu știam că nucile au un preț. Nici vorbă aici în Touraine de nuci sau alți arbori mari lângă case. Vântul bate des, uneori foarte tare, iar un copac așa mare poate fi periculos pentru case. Dar umbra nucului... umbra nucului era grozavă vara. Răcoroasă, întinsă, aerisită... o bucurie. Am regăsit-o de curând pe malul lacului Varenne-sous-Chandon, lângă Amboise și mi-am petrecut o duminică întreagă sub ea. Am stat, ne-am jucat, am mâncat, ba chiar am ațipit. A fost foarte plăcut. Și am mâncat și nuci.
Toamna s-a instalat rapid la noi în Touraine, vrând parcă să gonească vara aceasta atipică, pe care oricum nu o vom uita prea curând. Încă din august am avut parte de dimineți cețoase și de după-amieze noroase, ba chiar reci și ploioase, de nici nu știu când și cum am trecut de la pantalonii scurți la ținutele călduroase. De câteva zile s-a mai încălzit un pic, mai mult în timpul săptămânii și mai puțin în zilele de weekend, parcă să ne facă în ciudă, luați de-aici și vă mai bucurați o țâră dar cu măsură! Soarele a coborât destul de mult, lumina lui este plăcută, dar lipsită de strălucirea de astă vară. Miroase deja a toamnă dimineața. Un miros inconfundabil pentru mine, un amestec de miresme de tot felul, de frig, pământ și frunze. Stau uneori câteva clipe afară, înainte să intru la lucru, să respir acest miros, să îl las să-mi inunde simțurile. Miroase frumos toamna. A ceva straniu. A ceva cunoscut. A copilărie.
