Dragii mei,
Scriu această postare în minte de ceva vreme, însă abia acum am ajuns să o și pun pe tastatură. Cu cât trece mai mult timp cu atât parcă mă indepărtez de acest blog și îmi este din ce în ce mai greu să reiau scrisul. Timpul liber este acum mai puțin, iar atunci când este parcă nu mai rămane destul și pentru blog. Ca să nu mai zic că atunci când mai deschid această pagină, din ce în ce mai rar de-altfel, parcă nici nu îmi vine să cred că eu am creat-o și eu am scris toate aceste postări. Dar ce vorbesc eu aici de blog? Mi-a căzut în mână de curând o poză mai veche cu mine pe o bancă în față unui castel... Parcă nici nu mai cunosc acea persoană. Plimbări tihnite de weekend la castelele Loarei (unde tihnite e cuvântul cheie, v-ați prins, da?), pe care le povesteam minuțios aici, poze frumoase, făcute cu DSLR-îl și sortate cu grijă... Desigur, dacă mă uit mai cu atenție mă recunosc. Sunt tot eu, aceeași Larisa căreia îi plac aceleași lucruri, inclusiv să scrie pe blog, doar că astăzi, cu doi copii mici, ordinea prioritătilor este un pic diferită. Viața de părinte nu e deloc usoară și vine la pachet cu o mulțime de provocări, dar știți ce? Este o aventură teribil de interesantă și, chiar dacă uneori îmi vine să explodez de nervi, nu aș da-o nici pe zece vieți din alea de dinainte, cu plimbările lor tihnite cu tot.
