Postari din categoria PRIN EUROPA
La Bruges am ajuns după vreo oră și jumătate cu trenul din Lille. Nu a fost unul direct, am schimbat în gara Courtrai, dar drumul a fost rapid și lejer de nici nu mi-am dat seama când am ajuns la destinație. Biletele le-am luat din gară, cu o zi înainte de excursie, trenurile Lille-Bruges fiind regulate și cu preț unic indiferent de oră. Am plecat destul de devreme, pe la 8 și ne-am plănuit să ne întoarcem cât mai târziu cu ultimul tren, astfel încât să putem profita de simpaticul oraș belgian, atât de renumit printre călătorii din toată lumea. De fapt întocmai această notorietate a fost motivul pentru care m-am dus să-l văd, zău că eram curioasă de acesta mică minune de la Marea Nordului, de centrul său istoric atât de lăudat, de clădirile cochete și frumos restaurate pe care le admirasem în poze, dar mai ales de canalele ce-l împânzesc, de i-au adus reputația de Veneția Nordului. N-a fost decât o escapadă de o zi, dar timpul ne-a ajuns pe-ndelete, iar vremea mai caldă decât mă așteptam ne-a ajutat să-l valorificăm la maxim.
 

BRUGES BELGIA

Gran Paradiso Aosta Italia

Nici nu mai știu exact când și de ce am început să urc pe munte. Deși poate părea ciudat, n-am avut dintotdeauna pasiunea asta, iar ai mei părinți au preferat mereu marea, astfel că vacanțele copilăriei se desfășurau mai degrabă la plajă decât cu rucsacul în spate. N-am avut nici prieteni cu dragul drumețiilor, mi i-am făcut eu mai apoi din dorința de a nu trăi chiar singură experiențele potecilor. Am descoperit muntele târziu, pentru că așa a fost să fie și indiferent cum a fost, mă bucur că s-a întâmplat așa...


În a cincea zi petrecută în Alpii Italieni- asta ca să încep și acest jurnal păstrând același stil- ne-am gândit să mai diversificam activitățile, așa că am ales să facem schi de tură. Nici nu mai știu a cui a fost ideea, în general ale mele sunt astea mai ciudate (ca să nu zic mai proaste), însă tind să cred că beculețul cu schiatul i s-a aprins totuși lui Andrei. N-a fost o experiență tocmai reușită, cel puțin nu pentru mine dacă judecăm după cum am coborât în clăpari și cu schiurile în spate, dar nici nu mă așteptam să fie ținând cont de lipsa de experiență. Pe de altă parte, n-a fost nici o experiență urâtă, în final m-am întors cu două mâini și două picioare întregi, a fost să zicem... doar o altă experiență, una interesantă pe care probabil am s-o aprofundez în anii ce vor veni. Până la urmă nu sunt naivă, un astfel de sport nu se deprinde într-o zi, dar să o luăm cu începutul... 
REFUGIUL TORINO MONT BLANC ALPI ITALIA

A patra zi în Alpi a fost una  de relaxare. Vorba vine de relaxare, că, deși mă gândeam inițial la o plimbare prin oraș sau la vizitarea unui castel, am făcut ce am făcut și tot pe munte am ajuns. Când îmi făcusem conștiincioasă temele pentru vacanța în Aosta îmi pusesem la îndemână și altfel de activități decât drumeții, în cazul în care vremea ar fi urâtă, sau noi am avea chef să diversificăm. În principiu mă gândisem la câteva castele, pentru că Valea Aostei este foarte ofertantă în acest sens, însă, chiar și după trei zile de hoinărit, tot de munte parcă eram dornică. Astfel, pe principiul "castele mai am încă 58 de văzut acasă, munți nici măcar unul", ne-am pornit spre Courmayeur fără un plan anume, gândindu-ne că sigur va apărea vreo sclipire de moment la fața locului. 

Bertone Mont Blanc Italia

A treia zi în Alpi a fost superbă și asta nu numai pentru că atunci când m-am trezit și-am deschis fereastra cerul era perfect senin, iar soarele la locului lui, ci și pentru că programasem un traseu special, traseu care avea să ne aducă și anul acesta față în față cu Mont Blancul. Nu înțeleg prea bine de ce mă emoționez ca un copil de fiecare dată când urmează să ne întâlnim, dar pe bună dreptate, este un munte maiestos, nu degeaba este regele Alpilor. Dacă anul trecut am admirat fața lui franceză, de la Refugiul Prarion, anul acesta voiam să-l admirăm și de pe partea aialaltă, cea italiană, mult mai impunătoare (aveam să aflu mai târziu), astfel că am ales să urcăm la Refugiul Bertone.

A doua zi în Alpii Italieni urma s-o petrecem tot pe munte deși vremea arăta în continuare mohorâtă. Ninsese, așa că zăpadă aveam din belșug, însă soare și vizibilitate ioc. Întorsesem pe toate părțile harta primită la Cervacol în prima zi, hartă ce conținea traseele de iarnă pe pe Valea San Bernardo și deși aveam în plan să hoinărim și prin alte masive, am sfârșit tot prin a alege ceva în zonă. Din localitatea Allein, aflată nu departe de satul Gignod unde eram cazați, porneau două trasee de rachete în buclă, trasee destul de întortochiate, ambele ducând pe același drum șerpuit la refugiul Alpe Baravex (1925m), coborârile făcându-se pe cărări diferite. Am zis să mergem la fața locului și-om vedea noi pe parcurs spre care ne orientăm.
 

În programul primei zile în Aosta era, firește, o drumeție pe munte. Nici nu mai conta cum era vremea, dacă era sau nu zăpadă, dacă venea uraganul sau dacă se anunțase vreun cutremur; eram atât de dornică să-mi pun bocancii în picioare, rucsacul în spate și să urc pe o potecă că nimic nu m-ar fi putut opri. Andrei mă rugase să nu-l mai duc ca anul trecut din prima pe vreun traseu de 8 ore, ci să scot de la catastif o drumeție ușoară pentru început, un fel de încălzire după lunga perioadă în care n-am mai fost pe munte. Vremea nu era chiar optimistă, ne bucurasem noi că ninsese toată noaptea și zăpada se așternuse ca-n basme, dar vizibilitatea se menținea aproape de 0. Nu era neapărat o problemă gravă, traseul nu era unul care să pună probleme de orientare, doar că îmi doream să admir peisajul nu să orbecai prin ceață. Desigur, puteam alege altceva pentru ziua cu pricina, îmi pregătisem și alte activități întocmai pentru astfel de zile neprietenoase, dar zău că acolo, în mijlocul Alpilor și după atâta pauză de munte, nu prea-mi venea să merg la muzeu. 


Planul pentru vacanța de iarnă de anul acesta a fost atât de făcut și răsfăcut că la un moment dat nici noi nu mai știam unde tre' să mergem. Era rost de ceva Venetia+Dolomiti, dar după o frământare atentă a problemei am lăsat orașul de pe ape pe un weekend dedicat exclusiv lui și Dolomiții pe-o vară viitoare când toate traseele sunt accesibile. Nu știu dacă a  fost neapărat o problemă de logistică, sau doar vream o săptămână numai la zăpadă, cert este că mi-am îndreptat atenția spre o zonă nu atât de turistică, dar mai mult decât ofertantă pentru oricine iubește muntele și iarna: Aosta. Am plecat către Gignod (știu, n-ați auzit de el; nici eu până anul acesta!) chiar în ziua de Sfantu' Valentin, că deh, am schimbat destinația, dar nu și data; nu țineam neapărat să sărbătorim, dar am făcut-o într-în final- de ce nu? -alături de o friptură și o sticlă de vin, după 8 ore de drum, la poalele giganților Alpilor


Am auzit numai lucruri bune despre Florența; oraș romantic, leagănul renascentismului, muzeu în aer liber, capitală a artei, ba chiar unii ziceau că-i mai frumoasă decât Roma și curioasă de toate acestea am zis că-i cazul să mă duc și eu să văd minunea. Florența nu fusese din start o prioritate pentru vacanța asta, dar cum treaba cu Cinque Terre și mai ales cu Sentiero Azzurro căzuse, și cum era destul de în drum, am zis s-o includem și pe ea în circuitul nostru. Nu știu dacă a fost vorba de ziua cu pricina, de moment, de gusturi, sau poate că pur și simplu Florența reală nu este orașul pe care mi l-am imaginat eu; nu mi-a părut rău că am vizitat-o, dar n-aș putea spune că m-a impresionat foarte tare. Cum așa? Păi să o luam cu începutul...

O după-amiază prin Pisa

in , , , , , by Larisa, septembrie 27, 2014

Sejurul de două zile la Milano se terminase, așa că venise timpul să ne strângem catrafusele, să-i mulțumim amicului pentru găzduire și să plecăm mai departe. Mai aveam alte două zile de petrecut prin Italia, iar cum vaporul spre Corsica pleca din Livorno, căutasem o cazare pentru următoare perioadă în zonă. Nu mă gândeam exact la orașul Livorno, pentru că din câte studiasem nu erau multe de văzut acolo, ci tot cântărisem Pisa și Lucca, pentru că amândouă păreau interesante și nu foarte departe de port. Pentru că într-un final am găsit un hotel rentabil la Pisa, balanța a înclinat către ea și chiar îmi surâdea ideea de a vedea celebra Piazza dei Miracoli cu al ei turn înclinat cu tot, despre care auzisem atâtea. 


După o primă zi prin Milano, a doua trebuia să fie obligatoriu pe malul Lacului Como, nu-i așa? Văzusem poze, citisem pe la alții, nimeni nu se întorsese de acolo dezamăgit, așa că am mers și noi, la sigur. Am ales desigur Bellagio ca punct de reper, aș fi vrut și Varenna dar n-am mai avut vreme. Îmi făcusem temele de acasă, mă documentasem, scosesem o hartă, un itinerariu tematic, ba chiar și programul vapoarelor, ca la față locului să nu folosesc nimic până la urmă. Am realizat într-un final că Bellagio nu se vizitează cu harta în mână, că Bellagio se vizitează cel mai bine fără un scop anume, fără hărți și alte prostii, doar plimbându-te agale pe străduțe, printre clădirile cochete și admirând lacul încins de munții înalți. Însă ce mi-a plăcut cel mai tare la Bellagio a fost ceva ce nu văzusem pe internet, și anume culoarea apei. Nu știu ce-au "vărsat" italienii în ea, la fel cum nu știu nici dacă a fost o întâmplare sau așa este mereu, dar zău că turcoazul ei, Alpii și vilele pe fundal, păreau dintr-o poveste. 

Nu știu cum este pe la voi, dar la mine prima zi de vacanță este întotdeauna cea mai frumoasă, indiferent de locație. Cred că aș putea fi și la Dâlga (no offense pentru cei care locuiesc acolo, e doar un fel de a spune) că sigur voi găsi ceva interesant de văzut sau făcut, astfel încât să rămână o amintire deosebită. Și apoi cred că nici nu contează prea mult ce văd sau ce fac, cât contează sentimentul, starea aceea de bucurie, de entuziasm că în sfârșit a venit vacanța mult așteptată și că este abia la început. Anul acesta întâmplarea a făcut ca prima zi să ne-o petrecem la Milano și după cum vă spuneam data trecută, nu mă așteptam la prea multe de la acest oraș în urma celor citite pe internet (apropo de asta, al meu soț zice că dau prea multă importantă celor scrise pe internet!). Nu știu dacă într-un final a fost de vină entuziasmul acelei prime zi, sau faptul că, dincolo de prejudecăți, Milano e un oraș chair fain, cert este că ne-am simțit foarte bine pe străduțele lui și cu siguranță am reveni cu plăcere dacă se va mai ivi ocazia.

Unul dintre avantajele vacanțelor la început de toamnă, pe lângă evitarea aglomerației (treabă relativă, firește!) și prețurile un pic mai scăzute, este după părerea mea iluzia prelungirii verii: când la aproape toată lumea se instalează astenia de toamnă, la tine se va instala frenezia Plecării. Sincer, nu mi-am dat seama de acest lucru până acum, fiind de fapt primul an când plecarăm în vacanță la început de septembrie. N-am făcut-o special, așa a fost să fie, din motive de job,  însă cum orice avantaj implică și un dezavantaj, când zilele de concediu vor trece pe nesimțite, așa cum trec ele de obicei, depresia care se va instala à la rentrée (cum zic francezii) va fi nemăsurată. Chiar și după trei zile, încă mai dau să deschid ușa cortului când mă dau jos din patul meu de acasă, iar când deschid geamul, încă-mi mai lungesc gâtul căutând cu privirea muntele ascuțit din dreapta pentru a consulta prognoza meteo... În fine, după cum probabil mulți dintre cei care mă urmăriți pe facebook știți deja, absența mea pe blog a fost motivată de vacanța mult așteptată din această vară, plănuită și răsplănuită în detaliu cu multe luni înainte, și care a comportat două destinații mari și late: Italia și Corsica

Dupa ce a vazut Ville Haute si am coborat pe cornisa, am admirat ramasitele vechii fortarete medievale, iata-ne ajunsi in Ville Basse, sau partea din vale a Luxemburgului. Ei bine, daca Ville Haute este aglomerat, agitat si plin de viata, Ville Basse mi s-a parut exact opusul: un cartier linistit, calm, placut si boem in acelasi timp. Case frumoase, colorate, brazdate de stradute inguste si cateva berarii, un rau ce serpuieste molcom traversat de poduri de piatra ici-colo, flori agatatoare si colorate la ferestre. O atmosfera atat de linistita si placuta de nu iti mai vine sa pleci. 


Inainte de a veni pentru 3 saptamani in Lorraine, ne facusem planul ca in weekend-uri sa mergem putin prin vecini. Aia care sunt mai aproape si te poti duce si intoarce in aceeasi zi, fara sa obosesti prea tare la volan. Asa ca in primul sfarsit de saptamana am zis: sa fie Luxembourg! Nu stiam prea multe despre aceasta tarisoara, in afara faptului ca acolo este cel mai ridicat nivel de trai din Europa. 

Dupa ce v-am povestit primele impresii despre scurta mea incursiune in universul londonez aici, ramasese sa spun si povestea detaliata. Partea I a ei se gaseste aici

Pentru a doua zi la Londra erau programate: Palace of Westminster, Westminster Abbey, Buckingham Palace si Trafalgar Square. Nu stiu daca voi la orele de limba engleza ati studiat si despre cultura si istoria Angliei, dar eu am studiat cate ceva, asta din ce imi aduc aminte, intrucat aveam obiceiul sa chiulesc de la aceasta disciplina. Tarziu mi-am dat seama ca aceasta ar fi fost una dintre cele mai importante materii, intrucat cunostintele de engleza le-am folosit cel mai des. Ca sa nu mai spun cat de folositoare mi-ar fi fost acum cele de franceza, dar asta este deja o alta poveste. Bine, hai nu incep acum sa fac analogia a ceea trebuia sa aprofundez si ce nu, ci sa revenim la subiect. Imi amintesc din cartile de engleza cum studiam despre Westminster Abbey, Trafalgar Square si alte locuri cu importanta istorica din capitala Marii Britanii. Si asa cum la geografie, dupa ce m-am chinuit sa invat toti muntii Romaniei, mi-am propus sa nu imi scape niciunul nebatut la picior, asa nu mi-am dorit sa-mi scape nici locurile acestea din Londra, despre care tot trebuia sa retin.



Dupa ce v-am spus primele impresii despre scurta mea incursiune in universul londonez aici, ramasese sa spun si povestea detaliata. Asa ca... enjoy please!


Am ajuns la Londra cu avionul, din Tours. O fi Tours un orasel mic, dar avem si noi aici aeroport, iar Londra este la o aruncatura de bat, doar o ora de zbor, nici nu te urci bine in avion si trebuie sa cobori. Mai rau a fost ca am aterizat la ora 18, adaugand drumul aeroport-oras si oras-hotel, nu a ramas nilmic de facut in prima zi, decat ceva mancare, o bere intr-un pub englezesc si somn. 



Hai ca am fost si la Londra

in , , , , , by Larisa, octombrie 20, 2011

Nu o sa va povestesc acum unde am fost si ce am facut in cele aproape 3 zile « englezesti », toate acestea urmand a fi relatate ulterior. Nu voi povesti aici despre inelul primit pe malul Tamisei. Acum vreau sa notez  punctual cateva impresii personale despre acest oras. Ce ??? Vreti povestea inelului si nu relatari despre Londra ?  Imi pare rau daca va dezamagesc, dar sa revenim la subiect….
 
© BLOGUL LARISEI · THEME BY WATDESIGNEXPRESS