Toamna a venit repede și s-a instalat comod anul acesta la noi în Touraine. Weekendul ce a trecut am avut nu mai mult de 11 grade în miezul zilei, destul de puțin pentru această perioadă din an. Nu am dat drumul la centrală, dar am făcut focul în șemineu, o adevărată plăcere pentru ochi și suflet. Dar în ciuda vremii și a faptul că tocmai ce ne-am rezervat vacanța zăpadă, pentru la iarnă, gândul se pare că mi-a rămas blocat tot la vară și mare.
Am mers în fiecare an la mare cu părinții mei de la 1 an și până la 18 ani, fără excepție. Mergeam pe litoralul românesc, desigur, la vremea aceea nu existau alte opțiuni, iar vacanța la mare era pe atunci evenimentul anului: o așteptam cu nerăbdare timp de 12 luni, o pregăteam în detaliu și îi savuram cu nesaț fiecare secundă. Mergeam cu mașina, iar drumul spre Marea Neagră era cel mai lung pe care îl parcursesem până atunci. Localitățile se succedau mereu același, într-un șir lung pe care îl știam pe de rost, crescând emoțiile întâlnirii cu marea. Vederea întinderii albastre la orizont era momentul de maximă intensitate, pe care îl așteptasem tot anul. Mergeam la Venus, stațiunea copilăriei mele, dar ne plimbam seara și prin alte stațiuni animate, mai cu seamă pe la Neptun și Olimp. Mi-e dor uneori de Venus, mi-e dor de Venusul acela perceput prin ochii copilului care eram atunci, nu de cel care a devenit între timp, deși nu știu exact ce a devenit, căci nu am mai ajuns acolo de vreo 20 de ani.
