Suspendată între două țări

Mi-e dragă casa în care locuim, cu șemineul ei imens și curtea-i generoasă. Mi-a fost dragă din prima clipă în care am vizitat-o, când am știut că în ea vreau să trăiesc. Mi-e foarte drag Amboise, orășelul acesta micuț și cochet, așa cum mi-e drag și Tours, cu veselia și cu terasele lui multe, ce mi-au înveselit primii ani de pribegie. Mi-e dragă Loara, cu apele ei indolente, cărora nu le păsa parcă de nimic. Mie dragă de fapt Touraine, provincia aceasta preponderent rurală, cu oamenii ei liniștiți și câmpurile-i ondulate, dar mai ales cu castelele ei ce răsar de te miri unde. M-am atașat de ea în acești aproape zece ani (zece! vă dați seama?), mă fascinează și mă încântă și știu sigur mi-ar lipsi, dacă viața mă va duce vreodată spre alte meleaguri. Într-un fel, astăzi în Touraine mă simt acasă. 

  

Dar mi-e dragă totodată și România, nu încetez s-o port în gând. Mi-e drag satul în care am copilărit, cu drumuri de pămant, dar cu amintirile despre părinti, bunici, focul din sobă, ori viscole cumplite cum numai în Bărăgan poți să trăiesti. Mi-e drag și mi-e dor adesea de Bucureștiul gri, cu locurile prin care am umblat, de primii ani de (i)maturitate lipsită de griji, de prieteni, de povești la pahare, prea multe la numar uneori. România, cu bune și cu rele, așa cum este ea, înseamnă rădăcini, origini, oameni dragi. Înseamnă cultură mea și limba pe care o vorbesc, în care gândesc și visez, un loc de care aparțin, indiferent de colțul de lume în care mă aflu. Un loc al meu, în care mă întorc oricând să mă regăsesc. Într-un alt fel și în  România mă simt acasă. 

Și atunci unde este de fapt acasă? Există oare două acasă? 

  

Când ești român și locuiești în străinătate, cea mai răscolitoare treabă este că te simți prins între două țări: cea natală, de care nu ai cum să te rupi, pentru că este a ta și face parte din tine și țara adoptivă, în care trăiesti, care îți oferă negreșit mai multe și în care faci tot posibilul să te integrezi. Eu una așa mă simt în mod constant, nu știu dacă aș putea vreodată să-mi schimb cetătenia și în suflet, nu doar în acte. Sau oare îți poți schimba cetătenia peste noapte și în suflet? Mă întreb...  

  

Vorbesc despre cetățenie căci am primit de curând scrisoarea mult așteptată. Cea care începe cu Félicitations, Madame. Am primit cetățenia franceză. Sunt cetățeanul acestei țări care, acum zece ani m-a adoptat. Sau eu am adoptat-o pe ea, nici nu mai știu. Sunt cetățeanul acestei țări de care soțul, dar mai ales copii mei aparțin. Rămân în continuare cetățeanul României, chiar dacă acte românești nu mai am de ceva vreme. Sunt cetățeanul a două țări pe hârtie. Sunt cetățeanul a două țări și în suflet? 

  

Oricât de adaptată aș fi aici și cât de bine aș vorbi limba franceză, voi rămane pentru francezii născuți aici o străină, indiferent de ce carte de identitate am. O străină pe care cei din jur o vor întreba curioși despre originea ei. Culmea este că mă simt din ce în ce mai străină de țara în care m-am născut, pentru că depărtarea schimbă oameni, răceste și rupe multe legături. Teoria zice că în timp totul devine mai ușor, că uiți de casa veche și te adaptezi în cea nouă. Dar tot în timp apare și dorul. De origini, de locuri, de oameni. Sau poate dorul de tine, cel de dinainte. De dinainte ca depărtarea să te schimbe. Este momentul când apar intrebări, cauți răspunsuri, pui în balanță și cantărind îți dă  cu minus. Sunt omul cu două naționalități, dar fără nici o cetătenie. Sunt suspendată între două țări, de nici nu mai știu căreia dintre ele îi aparțin. 

PS: Poza de mai sus nu are legătură nici cu România, nici cu Touraine. Dar este, cred eu, evocatoare pentru articol. Este făcută luna aceasta, în noiembrie 2020, în plină pandemie și lockdown (la noi) la Paris, unde am fost cu treabă. Era atât de frumos și colorat malul Senei, dar totodată atât de trist și pustiu...