Postari din categoria PESCUIT

Când eram copil, toată lumea avea la noi la țară în curte cel puțin un nuc. Noi aveam chiar mai mulți, atât în curte cât și la poartă. Sub nuc se desfășura adesea toată activitatea zilnică. Bătătura oamenilor era la urmbra de nuc. Acolo se gătea, acolo se mânca, acolo se odihnea. De nuc se agățau unelte, de nuc se rezemau obiecte. Cu infuzie de frunze de nuc ne clăteam părul. Toamna îl băteam și adunam de pe jos nucile căzute în saci, pe care îi depozitam peste iarnă. Nu duceam lipsă de nuci niciodată și nici nu mă minunam ca acum de prețul lor. Nici nu știam că nucile au un preț. Nici vorbă aici în Touraine de nuci sau alți arbori mari lângă case. Vântul bate des, uneori foarte tare, iar un copac așa mare poate fi periculos pentru case. Dar umbra nucului... umbra nucului era grozavă vara. Răcoroasă, întinsă, aerisită... o bucurie. Am regăsit-o de curând pe malul lacului Varenne-sous-Chandon, lângă Amboise și mi-am petrecut o duminică întreagă sub ea. Am stat, ne-am jucat, am mâncat, ba chiar am ațipit. A fost foarte plăcut. Și am mâncat și nuci.

Amboise valea loarei Varenne-sous-Chandon

Ne place să petrecem cât mai mult timp în natură, v-am mai zis. Nu contează unde, pe munte, pe tărmul mării, pe dealuri, prin vii sau prin lanuri de porumb, în curte, activitătile în aer liber, mie personal cel puțin, îmi eliberează mintea și îmi dau o stare de echilibru și de confort interior pe care nici o altă activitate nu reușește să mi-le ofere. Mă relaxează, mă umplu spiritual, îmi fac gândurile să zboare departe. Afară, în aer liber, mă descătusez de orice tensiune sau stres, mă incărc pozitiv, devin mai destinsă și mai zen. N-aș putea, zău, să trăiesc o viață cu fundu’ numai în mașină sau la televizor, fără mers pe jos, mișcare și aer curat, la fel cum nu aș putea nici respira transpirația celorlalți într-o sală de sport. E drept că de multe ori ies afară mai mult prin oraș, însă avantajul de a locui într-un oraș mic este că natura este la tot pasul, chiar și în mijlocul lui. La Amboise nu-s prea multe betoane, e ceva piatră și lemn, în rest păduri, câmpuri și Loara cu malurile ei sălbatice chiar peste drum de casă. În plus, trăiesc la curte, ceea ce îmi permite să ies, să mă mișc și să respir ori de câte ori simt nevoia. Nu-mi impun și nici nu-mi propun vreodată să ies afară. Pentru că așa e bine, pentru că așa trebuie, pentru că așa face unul și altul. O fac natural, atunci când simt, indiferent de vreme și de circumstanțe, timpul petrecut în natură reprezintă pentru mine un stil de viață. Nu contează nici dacă plouă sau ninge, o haină mai groasă sau o umbrelă și-am rezolvat problema. 
  
După ce sâmbătă am avut musafiri de s-a lăsat cu ciorbă și sarmale într-o sindrofie româno-franțuzească, duminică am hotărât să ieșim la plimbare, pentru a arde caloriile de cu seară. N-am fost undeva departe, ci am ieșit din curte și am traversat șoseaua până la vecina din spate, bătrâna Loara, mai ales că se anunța ceva soare, iar noi eram dornici să îl primim așa cum se cuvine. Nu știu dacă și vouă vi se întâmplă la fel, dar zilele astea cu soare de la început de primăvară sunt parcă cele mai apreciate. După o iarnă lungă, destul de mohorâtă, cu zile gri și apăsătoare, orice oră de lumină este parcă o adevărată binecuvântare, zău că aș sta numai afară. Păcat totuși că nu-i și cald, dar decât deloc merge și așa. 


Weekendul trecut a fost unul fix pe placul meu, adică plin de activități interesante, așa, ca pentru vara asta caniculară ce tocmai s-a instalat bine și sigur în Touraine. Deși regiunea mea nu-i una chiar renumită pentru verile toride, dimpotrivă vara-i de obicei o primăvară târzie, iată că luna iunie a acestui an a fost excepția: cu temperaturi de peste 30° zilnic și fără ploaie deloc, așa cum zău că n-am mai trăit în nici unul dintre acești 4 ani petrecuți pe meleaguri franceze. Fiindcă vremea a fost foarte caldă și la sfârșitul săptămânii trecute, sâmbăta ne-am gândit să profităm și să ne-o petrecem afară, la aer curat, cu ceva bicicleală (eu) și pescuit (el), plus o sesiune de bronzat pe nisipul fin al Loarei, că trecuse ceva vreme și începuse să se ducă culoarea. În schimb, pentru duminică am ales să ne culturalizăm la festivalul Avanti la Musica, aveam demult notat în agendă un concert de muzică renascentistă și baroc susținut pe tarasele castelului Amboise. Dar să o luăm cu începutul... 



Îmi place foarte tare să dorm la cort. Atât de tare, de-mi vine uneori să-mi desfac cortul în mijlocul sufrageriei și să-mi întind sacul de dormit pe covor. Firește că n-am făcut-o până acum, nu m-am țăcănit atât de tare. Am norocul ca și soțul meu să fie de aceeași părere (cum altfel?!), așa că ori de câte ori avem ocazia mergem să dormim în natură. Bineînțeles că nu mergem doar pentru dormitul efectiv, ci încercam să găsim activități care să includă și treaba asta. În mintea mea cortul se asortează cel mai bine cu muntele, dar cum n-avem munte de weekend aici, îl potrivim adesea cu pescuitul. Personal nu-s amatoare de pescuit, v-am mai zis, dar merg de dragul lui, că el face turul castelelor cu mine, iar cu ocazia asta profit de ceva timp petrecut în mijlocul naturii. Nu-i rău nici așa, iarbă verde, un lac sau un râu, aer curat și multă relaxare. 

V-am mai povestit că soțul meu este tare pasionat de pescuit. Eu nu pot spune că-s mare fană, în sensul că n-ai să mă vezi cu undița în mână, dar merg cu el de fiecare dată din două motive: unul ar fi să-i fac pe plac, așa cum și el îmi face pe plac cu alte activități care-mi plac mie și al doilea ar fi faptul că mă pot bucura de ceva relaxare în natură. Avem o boxă plină de fel și fel de scule și ustensile de prins pește, lansete, undițe, suporturi și alte instrumente pe care nici măcar nu le cunosc, chiar dacă adesea peștele pentru masă îl cumpărăm de la pescărie. Până la urmă mersul la pescuit nu este pentru strict pentru consum, orice pescar poate depune mărturie, ci mai mult pentru plăcerea de a sta cu undinta-n mână pe malul lacului. Desigur că bucuria-i mare când mușcă ceva, iar satisfacția direct proporțională cu mărimea capturii, însă pescuitul rămâne o activitate plăcută chiar și atunci când nu prinzi nimic.  Așa cum s-a întâmplat duminica trecută...


Sunt din ce în ce mai convinsă că a cam luat-o razna clima judecând după cele vreo 25 de grade care au fost ieri, 9 martie, în Touraine. Cu siguranță pe termen lung căldura asta la început de primăvară nu miroase a bine, dar nu mă plâng prea tare, ba mai mult încerc să profit pe cât se poate. Nici măcar n-a fost iarnă anul ăsta; am avut impresia că de la toamnă am trecut direct la pomi înfloriți cu vreme de vară. Dacă n-aș fi mers să caut zăpada la munte, zău că aș fi uitat cum arată și probabil că în câțiva ani n-o s-o mai găsesc nici acolo... E trist, dar nu despre încălzirea globală vreau să filozofez azi, ci despre cum am profitat de ea pe maul lacului Chemillé-sur-Indrois, lenevind în maieu la plajă, cu undița întinsă și grătarul sfârâind. 

Gata, s-a zis cu vara la mine! A fost, a trecut, s-a dus. S-a terminat cu plaja, bălăcelile, picnicurile, sandalele, maiourile. E vremea să scoatem puloverele, pantalonii, încălțările de toamnă. Doar 17 grade au fost azi la amiază în Tours. 17 grade la care se adaugă vremea mohorâta și ploaia mocănească. Am ieșit de dimineață cu Azorel, să facem plimbarea obișnuită și vă spun sincer că am cam degerat, deși aveam adidași în picioare și un hanorac pe mine. Însă până la urmă ce pot să cer, încă o săptămână și va fi toamnă în toata regulă. Să nu mă plâng totuși, are și toamnă părțile ei frumoase, zilele ei însorite, dar parcă, nu știu de ce, vara asta n-aș fi vrut să se termine vreodată...


De când mă știu am iubit natura și timpul petrecut în mijlocul ei. Ador activitățile în aer liber, de relaxare, de aventură, sau diverse sporturi și simt că mă sufoc când trec prea multe zile fără să părăsesc orașul, în care din păcate încă mai locuiesc. Pentru că, vă spun sincer, niciodată nu mi-a plăcut viața în oraș. Sau cel puțin nu în cele mari. Nu știu, poate sunt eu mult prea idealistă, însă visez să am cândva o casă cu o curte mare și umbroasă, cu o tersa cochetă unde să-mi beau vara cafeaua, cu un mic colț unde să cultiv legume, cu livadă, peluză și de ce nu, o mică piscină. Iar dacă atunci când aș deschide fereastra aș vedea și un pisc de munte, atunci ar fi perfect. Desigur că nu m-aș muta nici în mijlocul pustietății, dar un sat, sau orășel agreabil mi-ar conveni de minune. Până atunci însă, mă mulțumesc admirând cu jind grădinile altora, sau mă amuz petrecându-mi zilele libere în locuri sălbatice, cât mai departe de clocotul vieții urbane și cât mai aproape de natură.




Ieri dimineață când m-am trezit - vorba vine dimineață, pentru că era vreo 11 ceasul - am scos nasul pe fereastră și am măsurat temperatura. Am concluzionat că trebuie să-mi pun pe mine ceva foarte subțire. Am făcut repede bagajele, grătarul, sculele de pescuit, aparatul foto, am sunat niște prieteni și am sărit în mașină. Era așa de cald și frumos! Cu geamul jumate deschis, îmbrăcată de vară, cu ochelarii de soare la ochi, cu cafeaua în mână și cu o melodie veselă urlând la radio, aveam sentimentul plecam în vacanță. Jur că pe indicatorul de pe marginea drumului, am avut impresia că scrie Marseille -10 km! O da, cum ar fi fost?! Hmmm, scria Amboise din păcate.... 



Vara pe malul Loarei

in , , , , , , , by Larisa, august 06, 2012
Azorel...plin de nisip la bot :))

Stiti ce a spus candva Benjamin Franklin? A spus ca: 

"Fericirea omenească nu se naşte atât din marile evenimente ale soartei, care se întamplă rareori, cât din micile foloase care se întâmplă în fiecare zi.




© BLOGUL LARISEI · THEME BY WATDESIGNEXPRESS