Ganduri la 28 de ani

Pentru mine!

29 septembrie 1983... m-am nascut eu. Era joi si era, din cate mi s-a povestit, pentru ca nu-mi amintesc, o zi frumoasa, calda, insorita de toamna. M-am nascut la spitalul Sf. Pantelimon din Bucuresti, de pe Soseaua Pantelimon cea celebra, unde de altfel, am si domiciliul in buletin. Stiti voi, cartierul acela unde "soarele rasare doar daca-l platesti".

Am fost un bebe foarte mare si gras de 4 kg si 200 g, paros si negru :))! Grasa am fost in continuare pana pe la 4 ani, dupa care am inceput sa slabesc si nu m-am oprit inca nici acum. Am fost un copil cuminte, linistit, nu am facut prostii prea mari. Dar am fost un copil sclifosit, mai ales la mancare, lucru care s-a pastrat pana in prezent. Nu am fost prea sociabila, mai degraba as putea spune ca am fost chiar timida, nu mi-a placut sa merg la gradinita si nici sa ma joc cu copii, decat cu cativa, care imi placeau mie.

Am crescut la tara, undeva langa Bucuresti, in aer curat, intr-o curte cu verdeata unde puteam zburda libera. Inca imi aduc aminte iernile geroase, in care lemnele trosneu in soba, bucuria zapezii, fumul gros ce iesea din hornurile caselor. Imi aduc aminte mirosul de frunze arse toamna si gustul rosiilor coapte de gradina. Am crescut cu bunica din partea tatalui, o femeie absolut deosebita din toate punctele de vedere, care acum nu mai este, dar de care imi voi aminti cu drag toata viata si o voi iubi intotdeauna, pentru ca ea mi-a dat cei 7 ani de acasa. Ea m-a invatat, m-a educat, mi-a format caracterul pe care il am astazi. Ea m-a facut ceea ce sunt, ea m-a facut OM. Desi a fost o femeie dura si mi-a dat o educatie pe alocuri spartana, mi-a prins bine. Si ii multumesc. Si stiu ca ma aude acum de acolo din cer de unde este.

Astazi 29 septembrie 2011 implinesc ... 28 de ani. Este o zi ca toate celelalte. Nu ma simt alfel, nu ma simt mai batrana. Ma simt eu. Nu ma plang ca alti ca azi imbatranesc, ca nu sunt fericita, ca nu am realizat nimic. Pentru ca nu este asa. Eu astazi ma simt FERICITA. Ma simt impacata cu mine, ma simt iubita si iubesc la randul meu. Si asta chiar daca sunt la mii de kilometri de tara in care m-am nascut, de copilarie, de Pantelimon, de tot ce imi era drag si cunoscut.

Ma simt fericita astazi pentru ca sunt langa omul pe care il iubesc si alaturi de care vreau si sper sa ma trezesc in fiecare dimineata a vietii mele de acum inainte. Este omul alaturi de care vreau sa fiu, sa impart bune si rele, bucurii si tristeti, un om cu adevarat extraodinar, pe care ma bucur enorm ca l-am intalnit. Sunt fericita pentru ca locuiesc intr-un oras vechi si cochet intr-o tara civilizata si curata, chiar daca pentru moment ma simt aici putin straina. Sunt fericita ca am o mama, acolo departe, care ma iubeste neconditionat si nu doar pentru ca este programata genetic sa o faca, care se gandeste acum la mine si mai sunt fericita ca am un tata, care, chiar daca este acum acolo sus in ceruri, stiu imi vegheaza fiecare pas. Sunt fericita pentru ca am o sora, care chiar daca nu este in adevaratul sens al cuvantului sora, desi as fi fost onorata sa fie, eu tot asa o simt si o consider, pe care o iubesc si pe care ma pot baza oricand. O persoana deosebita, care mi-a fost alaturi de cand ma stiu si pana in ziua de astazi, pe umarul careia am plans, impreuna cu care m-am bucurat, care m-a ascultat si m-a incurajat in toate momentele de cumpana ale vietii.

Sunt fericita pentru ca mai am o mana de prieteni, care ma iubesc si ma sustin si imi sunt alaturi. Sunt fericita pentru ca afara este o zi calda si insorita, la fel ca mine. Sunt fericita ca am descoperit muntele, sau el pe mine si ca face parte din viata mea, chiar daca acum ne vedem mai rar, dar prin el am descoperit oameni minunati, am descoperit o parte din mine necunoscuta. Sunt fericita ca mi-am facut candva acest blog si prin intermediul lui v-am cunoscut pe voi, oameni extraordinari! Sunt fericita ca am 2 maini, doua picioare, ca pot sa respir si sa vad, sunt fericita pentru ca sunt sanatoasa, eu si cei dragi mie, sunt fericita pentru ca TRAIESC.

Viata, asa cum este ea, buna sau rea, este un dar pe care Dumnezeu ni l-a dat si pe care nu trebuie sa-l irosim. Si nici sa ne plangem de el pentru ca de cele mai multe ori nefericirea de care ne plangem vine fix din actiunile noastre. Trebuie doar sa ne privim mai des in oglinda si sa vedem dincolo de imagine, acolo adanc in sufletul nostru, cine suntem si ce vrem de fapt. Si sa ne bucuram mai des de lucrurile marunte, fara sa asteptam mari impliniri care poate nu vin niciodata. 

Benjamin Franklin a spus candva ca: 

"Fericirea omeneasca nu se naste atat din marile evenimente ale soartei, care se intampla rareori, cat din micile foloase care se intampla in fiecare zi."  

Cuvintele lui au devenit motto-ul meu in viata!