Și... cum stai cu franceza?

Am început să învăț limba franceză în școala primară, mai exact începând din  clasa a II-a. Am continuat, fără nici o tragere de inimă și fără nici un interes deosebit de a o aprofunda, ci doar pentru că era obligatorie în programa școlară, până în clasa a XII-a, la sfârșitul căreia, am tăiat manualul pe din două, împărțindu-l mai apoi frățește cu Ileana, prietenă, și colegă de bancă, în semn de dragoste veșnică pentru această materie. O să ziceți 11 ani, vorbeai fluent, nu? Pe naiba, abia legam două cuvinte. Poate că știam să conjug verbul venir la condițional, dar cu siguranță în fața vânzătorului de la magazin mi-aș fi înghițit limba.

Nu știu dacă a fost de vină sistemul de învățământ de care am avut parte, sau faptul că eu n-am arătat niciodată vreo pasiune pentru această disciplină, însă cert este că la sfârșitul liceului eram un pic pe din afară. N-am dat mare importanță acestui aspect, engleza era la putere, apoi a venit o perioadă când m-am apucat serios de spaniolă; toate bune până într-o zi în care mi-am schimbat domiciliu într-o altă țară. Și unde am ajuns? Cumva în Anglia sau în Spania? Neah, fix în țara a cărei limbă am repudiat-o atâta vreme. Încă îmi amintesc vorbele maică-mi de pe vremea când mă gândeam să mă înscriu la un curs de potughezo-arabo-japoneză (nu mai știu exact care!): Învață mamă mai bine franceza, că tot ai studiat-o la școală atâta timp, nu știi când îți va folosi în viață! la fel de bine cum îmi amintesc și răspunsul meu, ferm și convins: Ce nevoie să am eu în viața asta de franceză?! Hmmm... probabil câteodată chiar e bine să-ți asculți părinții!

Când am ajuns în Franța, în 2011, primul lucru pe care m-am decis să-l fac, a fost să învăț acesta mirobolantă limbă, mai exact să mă înscriu la un curs. Mi se pare firesc până la urmă: venisem cu gândul de a rămâne, era clar că trebuia să învăț franceză, în primul rând ca să mă descurc și eu în viața de zi cu zi, apoi să pot socializa, să-mi fac prieteni, și nu în ultimul rând să-mi pot găsi un loc de muncă. Oricum, e demonstrat că într-o țară străină, înveți limba mult mai ușor decât urmând cel mai performant curs din țara ta. Că vrei, că nu vrei, o auzi vorbindu-se în jurul tău, iar creierul înregistrează automat mai multe cuvinte și expresii decât ți-ai putea imagina. Tocmai din acest motiv mulți imigranți nu merg la cursuri, ci învață din cotidian. Nu-i rău, chiar este mult mai rapid, dar eu totuși cred că un curs te ajută să-ți structurezi mai bine cunoștințele, să vorbești și să scrii corect gramatical, că, vorba aia, nu toată lumea pe stradă vorbește ireproșabil.

Prin urmare, încă dinainte să vin, Andrei s-a interesat pentru mine și mi-a găsit un curs. Am mers cu el de mânuță, în ziua următoare aterizării pe pământ francez și m-am înscris. A vorbit el pentru mine cu profesoara, pentru că eu nu eram în stare la vremea respectivă nici să-mi zic data nașterii (bine că numele nu se traduce că altfel nu știam să-l zic nici pe ăla), iar profesoara nu știa o boabă de engleză. Nu știu dacă în fiecare oraș, dar cu siguranță în majoritatea, există instituții, școli, asociații care oferă cursuri de franceză străinilor, mai ieftine, mai scumpe, uneori chiar gratuite, mai performante, sau mai specifice, după nevoi, preferințe și posibilități. Eu am luat cursuri de franceză în cadrul unei asociații creată special pentru a ajuta imigranții să se integreze. Mi-a plăcut pentru că nu era genul de curs clasic, ca la școală, unde profesorul turuie din cărți, ci un curs interactiv, ca o întâlnire între prieteni, unde fiecare își împărtășea câte puțin din cunoștințele, cultura, tradițiile, sau pasiunile sale. Nu vă gândiți că doar vorbeam între noi; pe lângă lungi conversații interesante, studiam din greu cărți întregi de gramatică și vocabular. Programul era lejer, două întâlniri pe săptămână, dintre care una în weekend, fiecare a câte 3, respectiv 4 ore. Lejer si fără bătăi de cap. A fost pentru prima dată în viață când mi-a făcut o reală plăcere să învăț franceză! Admosfera la curs a fost întotdeauna destinsă și prietenoasă, colegii, de toate vârstele, veniți din toate colțurile lumii, unii cu scopul de a rămâne, alții doar în trecere, au fost mai mereu simpatici, iar profesoara, care este chiar cea care a fondat asociația, un om extraordinar și spun asta pentru că admir foarte tare oamenii perfecționiști, care fac bine ceea ce fac, fără să aștepte mari beneficii în schimb. Béatrice, o doamnă bine trecută de vârstă mamei, dar care ne ruga să-i spunem pe nume, nu Madame, nu este plătită să țină acest curs, ci face toată munca, uneori titanică, pentru că nu toți cursanții sunt motivați și receptivi, benevol, din simplă plăcere, cu suflet și pasiune.

Deși nu foarte strict și intensiv, lejer chiar pe alocuri, pentru mine cursul a fost eficient și l-am preferat unuia mai susținut,  gândindu-mă că astfel cunoștințele se vor sedimenta mai bine în creieraș. Apoi mai depinde și de tine că individ și de cât ești de motivat. Nici un curs nu-ți va bagă informațiile cu polonicul în cap, ci va trebui să muncești si singur, un pic, suplimentar, să ai voință, să perseverezi. Astfel, pe lângă muuulte exerciții de gramatică sau conjugare, de când am venit aici, am refuzat să vorbesc, să citesc, sau să ascult ceva în engleză, chiar dacă la început mi-ar fi fost mai ușor așa. Faptul că acasă vorbim românește nu m-a avantajat prea tare, așa că am căutat alte căi să mă îmbunătățesc: am citit, am urmărit anumite emisiuni la TV, am socializat când și unde am putut. Desigur că nu vorbesc acum ca un francez, mai mult ca sigur nici nu voi vorbi vreodată. Vocabularul meu va rămâne mereu limitat, la fel ca și cunoștințele gramaticale pe care eu le-am îngurgitat în 2 ani, cunoștințe pe care un francez le parcurge mulți ani de școală.  

Și... cum stai cu franceza? Ai învățat? este întrebarea care vine de la majoritatea amicilor din țară, întrebare care mă irită într-un fel, pentru că nu știu ce să răspund. De parcă ai putea să înveți o limbă străină până la un anumit punct în care să poți zice gata, știu tot. Nu, a învăța nu cred că are o finalitate, o limită, un sfârșit. Despre orice domeniu ar fi vorba, învățam continuu. Firește că ei nu merg atât de departe, sunt sigură că mă întreabă dacă am învățat cât să mă descurc în viața cu zi cu zi. Poate că da, poate că nu. Uneori mi se pare că scriu mai bine decât vorbesc, dar poate este doar o impresie. Alteori cred că am asimilat mai multă gramatică, decât vocabular. Uneori, sunt mândră de mine când discut cu cineva pe o temă mai complexă, alteori nu-mi găsesc nici cele mai simple cuvinte și îmi zic că nu voi reuși niciodată. Mama zice că am pretenții prea mari de la mine însămi, însă oricum ar fi eu nu știu care este răspunsul la întrebarea lor. Încă învăț cu fiecare zi care trece, fie că o fac la un curs, fie că o fac lucrând, vorbind cu un amic, sau pur și simplu pe stradă. Nu știu dacă într-o zi o să pot zice eu am învățat franceză, dar cel puțin încerc. Mulți spun că știi cu adevărat o limbă atunci când începi să gândești în ea. Dar oare poți ajunge să gândești într-o altă limbă decât cea maternă? Am totuși o vagă bănuială că se poate, când îmi aud soțul uneori gândit cu voce tare, en français. S-o putea, dar mie mi se pare lung rău drumul până acolo.