Turul Muntelui Prarion cu vedere la Mont Blanc

Nu pot spune despre nici o drumeție pe care am făcut-o de-a lungul timpului pe munte, că nu mi-a plăcut. Chiar dacă mi-a rupt spatele, sau picioarele, chiar dacă m-a plouat, m-a nins, sau m-a viscolit, chiar dacă rucsacul a fost atât de greu de mi-a venit să-l pun jos și să-i dau foc, sau efortul mi s-a părut atât de mare, încât am plâns de durere, de fiecare dată m-am întors acasă doar amintirile frumoase. Fiecare tură a fost specială în felul ei, fie datorită peisajelor, sau a oamenilor și toate au rămas memorabile în mintea mea datorită muntelui. A doua zi în Alpi m-am trezit ceva mai târziu, probabil din cauza "încălzirii" pe care o făcusem cu o zi înainte, înconjurând Muntele Lachat. Afară era tot soare, ba chiar mai soare decât în ziua precedentă, așa că n-am mai stat deloc să mă gândesc, era adjudecat traseul din somn: Turul Vârfului Prarion. De fapt acest traseu fusese inițial programat pentru ziua următoare, adică pentru 31 decembrie, întrucât vream cu tot dinadinsul să închei anul 2013 într-un mare fel: față în față cu Mont Blanc-ul. Însă era prea frumos afară și de frică ca vizibilitatea să nu fie mică în ziua următoare, am schimbat puțin socotelile. Am luat același mic dejun dulce franțuzesc, mi-am tras aceeași bocanci și am pornit spre Les Houches, cocheta stațiune de la poalele Muntelui Alb. 

Les Huches cu tot cu al ei Vârf Prarion nu erau chiar aproape de hotelul nostru, ba chiar aveam vreo oră până acolo. Kilometrii mulți nu erau, decât vreo 43, dar nu-i făceam în 30 de minute pe autostradă, ci în vreo oră pe drumuri serpentinoase. Les Houches, la fel ca toate stațiunile de la poalele Mont Blanc-ului, nu mi-a plăcut deloc. Nu știu cum e vara pe acolo, probabil mai fain, dar iarnă-i nebunie curată. Ai impresia că toată populația pământului se află în același loc, la aceeași oră, ca și tine. Înaintam ca melcii cu mașinile prin stațiune, turiștii săreau din toate părțile, ca prin junglă, deja găsirea unui loc de parcare părea de domeniul SF-ului. Totuși am avut noroc și am găsit unul bun din prima, ne-am luat echipamentele și rucsacii și am pornit spre bileteria de la telecabină. Ce era acolo, n-are rost să vă dau detalii, cel puțin 200 de persoane în fața mea. Și ca să fie tacâmul complet, asta era coada doar la bilete, mai era o alta la urcarea propriu-zisă în telecabină. După ce că ne trezisem târziu, făcusem o oră până acolo, urma să mai pierdem încă trei la coadă, mă și gândeam cu groază că jumate din ziua mea pe munte va fi compromisă. Însă n-a mers așa greu, nu știu ce făceau francezii acolo, scoteau bilete și încasau bani pe bandă, dar într-o oră eram deja toți trei în telecabina Prarionului, care avea să ne ducă la 1800 de m, pentru a ne pune față în față cu cel mai înalt vârf al Europei. Nu că n-ar fi fost foarte bine vizibil și de jos... 

Coborâți din telecabină la punctul terminus, ne punem rachetele în picioare, îl vâram pe Azorel în rucsac, gândind-ne că-i dăm drumul mai încolo, după ce trecem de zecile de pârtii care coborau în toate direcțiile. Bâjbâim iarăși după intrarea pe traseu, întoarcem  harta pe toat părțile, până vedem niște oameni cu rachete luând-o într-o anumită direcție, care părea aceeași cu cea de pe hartă. O luăm și noi tot pe acolo, prin pădure, pe poteca bătătorită. Alesesem acest traseu, chiar dacă este mai mult o plimbare, decât o drumeție montană, datorită priveliștii ce se poate admira de pe vârful Prarion, priveliște despre care citisem că ar fi una dintre cele mai frumoase din Europa. Acum francezii zic despre toate locurile lor că sunt cele mai frumoase din Europa, sau chiar din lume, nu-i mai cred pe cuvânt, dar oricum ceea ce văzusem în poze mă convinsese: Mont Blancul impunător, atât de aproape de parcă l-ai fi putut atinge, cu toată Valea Chamonix la picioare. 

Valea Chamonix

Poteca e foarte lejeră, cred că se poate face și fără rachete de zăpadă, doar în bocanci, diferențele de nivel nu-s mari, iar timpul se rezumă undeva la 2-3 ore pentru întreaga buclă; sunt câteva zone mai sensibile când zăpada este abundentă, dar cu grijă se pot traversa fără probleme. Am mers mai mult printr-un pâlc de pădure de brazi, care brazi erau la fel de cocoșați ca cei din ziua precedentă. Zăpada era moale, proaspăt căzută și absolut nici un nor nu se întrevedea pe cer. De-a lungul potecii, copacii deschideau luminișuri de unde puteam admira un peisaj de-a dreptul magnific. Ce peisaj... Doamne... Or fi ei Alpii aglomerați și or fi piedut mult din sălbăticie, dar unele priveliști sunt de-a drepul halucinante. Îți taie răsuflarea nu alta, sau cel puțin mie mi-au tăiat-o, pentru că v-am mai spus, nimic din ce există în lumea asta, oraș, sat, castel, monument, nu m-ar ptea vreodată impresiona, așa cum o face natura prin creațiile sale.
   

La un momentdat m-am așezat pe zăpadă, singură, în liniște, așteptându-l pe Andrei, oprit pe undeva pe traseu să fotografieze; eram doar eu și cu mine, acolo sus în liniștea muntelui. Fără să gândesc nimic, doar am privit îndelung, mută de uimire în jur: toată Valea Chamonix mi se deschidea la picioare, înconjurată de o parte de versanții stâncoși, modelați de ghețarii încă vizibili ai Mont Blanc-ului și de cealaltă de cei ai masivului Aiguilles Rouges. Eram doar eu și muntele, ca o la întâlnire cu un prieten vechi, pe care chiar dacă nu-l mai văzusem de mult, era că și cum i-aș fi vorbit mai ieri. Cele câteva clipe sus, au fost suficiente cât să-mi ajungă tot anul. Pentru momentele astea inedite mi-a plăcut să urc întotdeauna pe munte, momente pe care oricât le-aș căuta, nu le-aș găsi niciodată acolo jos.

Valea Saint-Gervais

Ședința foto în zăpadă

Ne-am întors pe versantul opus, ce coboară spre valea Saint Gervais. Mai puțin abrupt decât cel dinspre Chamonix și el deschide o panoramă inedită, de data asta spre masivele Fiz, Aravis și Beaufortain. N-am mers mult și am ajuns la Restaurantul-Hotel Prarion. De fapt mersesem tot atât de mult ca la dus, dar probabil că timpul se comprimă în mintea mea când sunt într-un loc pe care îl ador. Cu o ușoară părere de rău în suflet că traseul a fost prea scurt, m-am așezat la terasă. Zău că îmi venea parcă s-o iau de la capăt...

Azorel la terasă :)

Dôme du Goûter (4304m), Mont Blanc (4810m), Aiguille de Bionnassay  (4052m)

Valea Chamonix si masivul Mont Blanc

Aiguille du Midi (3842m)

Ghețarul Bionnassay 

Masivul Fiz (nu știu vârful...Aiguille de Varan - 2544m poate?!) 

Pentru că nu vream să mă despart așa de repede de înălțimi, am comandat ceva de băut și de mâncat. Ceva lejer desigur, că prețurile-s direct proporționale cu altitudinea. Nu m-aș fi dat jos de acolo... Îi invidiam parcă și pe ospătarii care serveau pentru că au ocazia să admire în fiecare zi un asemenea peisaj. Am zăbovit vreo oră, până gerulețul începuse să mă  încolțească, după care am luat-o ușor la pas spre telecabină. Înaintând prin zăpadă și aruncând câte un ochi la impozantul Munte Alb, mi-am zis în gând că dacă paradisul ar exista pe undeva, cu siguranță pentru mine așa ar arăta: cu omul drag alaturi și cu muntele...

Citește toate episoadele vacanței savoiarde: 

Turul muntelui Lachat și supa cu piatră

Turul Muntelui Prarion cu vedere la Mont Blanc

Mont Rond și un altfel de Revelion

Giettaz-en-Aravis sau cum să începi perfect anul  

Rochebrune: nori, viscol și cea mai scumpă omletă
Chamonix-Flégère sau cum am ajuns să mă plictisesc la munte 

S-ar putea să te intereseze și: 

 Alte călătorii în Savoia si Alpii Francezi

 Gastronomie și vinuri franțuzești 

 Toate călătoriile mele prin Franța