Giettaz-en-Aravis sau cum să începi perfect anul

 ...cum să încep eu perfect anul, pentru că sunt convinsă că « rețeta » asta nu se potrivește tuturor ;)  

Îmi plac la nebunie zilele însorite de iarnă, când afară e zăpadă, iar temperatura nu este nici foarte coborâtă astfel încât să deger, nici foarte ridicată astfel încât să se facă mocirlă, dar suficientă cât să-mi trezească toate simțurile. De fapt îmi plac zilele însorite în general, v-am mai spus că îmi dau o stare grozavă, o stare de bine, o dispoziție excelentă, mai puțin în perioadele caniculare, când mă topesc de-a binelea. Cu toate astea, în ultimii 2 ani, aici în Touraine am învățat să iubesc până și canicula, că vorba aia, cum soarele e scump la vedere, tre'€™ să te bucuri de el oricând și oricum. 1 ianuarie a fost una din acele zile ideale: cu zăpadă pufoasă, o temperatură moderată și un cer incredibil de albastru. Adăugând muntele pe fundal și pitorescul satului Giettaz aș putea trage concluzia că a fost o chiar o zi desăvârșită de petrecut afară. 

V-ați prins probabil că n-aș fi putut să-mi încep anul altfel, decât cu o drumeție pe munte. Cum ne culcasem devreme în noaptea de Revelion, în jurul orei 9 eram deja mâncată, îmbrăcată, cu cafeluța băută, pregătită să iau rucsacul în spate și poteca la asalt. Pentru această zi, hotărâsem să nu mai mișcăm mașina din parcare și să facem un traseu ce pornește din centrul satului unde eram cazați. Cu câteva zile înainte intrasem la Oficiul de Turism aflat peste drum de hotel și cerusem câteva informații despre traseele cu rachete ce se pot face în zonă, așa că mă pricopsisem cu o hartă de pe care alesesem traseul numit Abbay, ce propunea 3 bucle, mai lungi, mai scurte, mai dificile, sau mai ușoare, după posibilitățile și gusturile fiecăruia. Am decis firește să facem bucla cea mai mare, care nu vă închipuiți că era chiar foarte mare, doar vreo 4-5 ore de mers în cerc. 

Am bâjbâit iarăși după intrarea pe traseu, niște localnici ne spuseseră că trebuie s-o luăm prin spatele bulangeriei, doar că în sat erau vreo două bulangerii aproape una lângă alta, dar n-a fost bai, până la urmă ne-am descurcat și am găsit marcajul, printre străduțele înguste ale satului ce dormita încă în negura dimineții. Ieșiți din buricul târgului, am trecut Podul Negru spre o mică capelă, Chapelle des Nants, după care am continuat urcarea pe o coastă despădurită. Cu cât urcăm, cu atât panorama asupra satului din vale se deschidea mai mult. Era tare fain, iar  eu începusem să mă încălzesc, așa că am lepădat pe rând mai întâi geaca, iar după încă puțin drum și polarul. La prima intersecție, de la care se putea coborî pe prima din cele trei bucle am făcut o mică pauză de ceai și ceva dulce, plus o ședință foto în tricou. 

Cred că traseul acesta prin Giettaz a fost singurul apreciat și de Azorel; fiind destul de lejer, l-am lăsat liber tot drumul. Nu-mi dau seama încă dacă îi place sau nu zăpada ; uneori tind să cred că da, când îl văd cum aleargă și adulmecă toate mirosurile, dar cu alte ocazii mă gândesc că tot un câine de canapea va rămâne. De la intersecție am continuat urcarea printre case risipite, izolate de sat și printre câteva căbănuțe, un fel de adăposturi acoperite cu zăpadă, am mai traversat câteva pârâiașe, o șosea și câteva pâlcuri mici de pădure până la a doua încrucișare de drumuri. Ziua continua să fie la fel de senină, perfectă pentru plimbare, drept urmare ne-am întretăiat cu câteva grupuri de drumeți pe traseu, plus vreo câteva persoane ieșite la săniuș. Ce fain mai este să te dai cu sania! O activitate de iarnă ce nu cunoaște vârstă... 

Am ajuns destul de repede la punctul terminus al traseului, Oratoire des Clapières, un fel de troiță din piatră, construită pentru rugăciune. Iarna traseul se oprește aici ; mai sus e pericol de avalanșă. Ne-am oprit și noi firește la troiță, nu neapărat pentru rugăciune, ci pentru contemplarea peisajului: era sublim! Despre Oratoire des Clapieres am citit că ar fi cea mai veche troiță de pe Valea Arly și că în timpul revoluției franceze a fost ascunsă sub crengi de arbori pentru a scăpa de distrugere. De sus de la troiță se poate admira o priveliște tare frumoasă spre piscurile masivului Aravis care încing ca o cetate de piatră valea râului Arrondine. 

După vreo juma' de oră petrecută în vârf, am început la pas ușor coborârea  spre sat. Nu ne grăbeam nicăieri; unde am fi putut să ne grăbim de altfel? Ce-mi mai plac zilele astea tihnite, în care timpul parcă se estompează, zilele în care graba și rutina nu mai există... În continuare nici un nor nu se întrevedea pe cer, era călduț și bine. Satul era parcă și mai liniștit decât dimineața, aproape nimeni pe străzi, ca un muzeu. Parcă n-aș fi vrut ca ziua să se termine, parcă nu-mi doream să ajung la hotel. Cred că știam eu ce știam, intuiția nu mă păcălea, pentru că 1 ianuarie avea să fie ultima zi cu soare... 

Citește toate episoadele vacanței savoiarde: 

Turul muntelui Lachat și supa cu piatră

Turul Muntelui Prarion cu vedere la Mont Blanc

Mont Rond și un altfel de Revelion

Giettaz-en-Aravis sau cum să începi perfect anul  

Rochebrune: nori, viscol și cea mai scumpă omletă
Chamonix-Flégère sau cum am ajuns să mă plictisesc la munte 

S-ar putea să te intereseze și: 

 Alte călătorii în Savoia si Alpii Francezi

 Gastronomie și vinuri franțuzești 

 Toate călătoriile mele prin Franța