Hoțul de Cărți - filmul și cartea

Nu mi se întâmplă foarte des să citesc cartea înainte să văd filmul și nici ca vreo poveste să mă emoționeze până la lacrimi, ca mai apoi să mă bântuie o lungă perioadă de timp. Am făcut cunoștință cu "hoața de cărți" undeva în toamna anului trecut. Când am văzut trailer-ul filmului am simțit instantaneu că va deveni unul dintre preferatele mele. La puțin timp după am aflat că filmul este ecranizarea cărții cu același nume a autorului australian Markus Zusak; drept urmare, câteva ore mai târziu, ieșeam din librărie cu romanul în mână, nerăbdătoare să ajung acasă și să încep lectura. Însă înainte să deschid cartea, m-a intrigat mesajul de pe copertă : « Când moartea spune o poveste, chiar trebuie să o asculți»...

"Hoțul de cărți" nu este o carte care se citește dintr-o suflare. Stilul autorului este un pic neconvențional, cerându-ți timp și atenție pentru a-ți transmite drama personajelor. Decorul este sumbru, Germania nazistă dinaintea și din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Încă de la primele pagini începi să simți frica și tortura la care un «om » nebun a suspus un popor și chiar o lume întreagă. Povestea fetiței curajoase, Liesel Meminger, este aparent tristă, iar viața ei ia o întorsătură neașteptată odată cu moartea frățiorului ei. Dată spre adopție unei familii modeste și copleșite de neajunsuri, Liesel descoperă cărțile împreună cu noul tată în pivinita casei lor sărăcăcioase de pe strada Himmel. Fata devine fascinată de ele dinainte de a învăța să citească, ca mai apoi cuvintele să-i devină singurul sprijin într-o perioadă tulbure de durere și neputință. 

Ceea ce șochează încă de la început este însuși naratorul; povestea este spusă pe tot parcursul ei de Moarte. Personificată, ironică și sub o formă aparent umană, Moartea cred că este personajul central al romanului, special creat să accentueze oroarea războiului. Războaiele sunt cele mai bune prietene ale ei, după cum însăși mărturisește... furnizoare de suflete... Dar nu, povestea "hoaței de cărți" nu este nici pe departe una despre moarte, ci despre puterea cuvintelor și a imaginației într-un moment în care speranța părea că a pălit. Dincolo de scena evenimentelor înfiorătoare, Moartea ne spune o poveste despre dorința de a trăi, de se autodepăși, o poveste despre prietenie, compasiune și paradoxal, chiar despre viață. Am plâns la final. Niciodată o poveste nu mi-a transmis emoții atât de puternice. Am simțit că am fost acolo, cu Liesel de la început până la sfârșit; am « împrumutat » cărți din biblioteca primarului, le-am ars la incendierile naziștilor  și m-au făcut să uit de teamă în adăpostul antiaerian, alaturi de sute de oameni, în timp ce bombele Aliaților cădeau peste München.  

Nici filmul nu este mai prejos. Nu depășește poate cartea, dar nu este nici cu mult sub ea. De mult timp nu mai văzusem unul care să mă miște atât de puternic. Un film bun, aparent simplu, nu foarte comercial, dar tulburător pe toată durata, un film care va rămâne cu tine o lungă perioadă de timp după vizionare. Geoffrey Rush este un actor care nu m-a dezamăgit niciodată; joacă impecabil rolul tatălui adoptiv, Hans Hubermann. Emily Watson intră perfect în rolul mamei, Rosa, o femeie aparent dură, dar cu o inimă mare. Însă surpriza cea mare au reprezentat-o cei doi copii: Sophie Nélisse, cea care i-a dat viață lui Liesel și Nico Liersch în rolul lui Rudy, băiatul cu părul ca lămâia. Drama atât de emoționantă a personajelor transpusă pe fundalul războiului mi-a adus aminte de "Pianistul", un alt film memorabil. Nu știu de ce filmul nu este foarte popular, poate pentru că nu este despre droguri, homosexuali, sau prostituate, însă eu cred merită văzut și apreciat.

E surprinzător să afli la final că nu numai noi, oamenii, suntem bântuiți de moarte, ci și Moartea este uneori bântuită de unii dintre noi....
   

PS: Nu știu de ce cartea a fost tradusă în română "Hoțul de cărți" când "hoțul" cu pricina este o persoană de sex feminin. Ar fi fost mai ok adaptarea "Hoața de cărți", dar  cine sunt eu să judec?!