Sărbători de iarna la București

Anul acesta am ales să petrecem sărbătorile de iarnă în România, la București. Practic, acestea au cam fost primele sărbători adevărate în familie extinsă, împreună cu Erika, că anul trecut în ziua de Crăciun tocmai ce ne întorceam acasă de la maternitate. Dar nu acesta a fost motivul vizitei în țară, cel mai probabil am fi făcut-o oricum, mie în special fiindu-mi foarte dor. Nu venim foarte des, ba chiar o facem foarte rar, au trecut ceva ani de când nu am mai luat drumul României, prea mulți poate, ce au trecut prea repede, de nici nu mi-am dat seama. Nu știu exact de ce nu venim mai des... poate pentru că nu avem familii numeroase care să ne aștepte, poate că de mulți dintre prieteni ne-am cam indepărtat fără să vrem, ori poate că în concedii am vrut să descoperim și alte locuri tentante. Câte puțin din toate. Nu știu nici dacă pe viitor lucrurile se vor schimba, poate că da, poate că nu, acum mi-aș dori, dar cine știe pe ce drumuri nebănuite ne va duce în continuare viața. Așa că în cele două săptămani petrecute în țară am preferat mai bine să profit de prezent, să trăiesc fiecare clipă și să prețuiesc fiecare moment. Am regăsit oameni dragi, am retrăit amintiri, am revăzut locuri, am colindat orașul în lung și-n lat cu o poftă nebună, fără să fac prea multe poze, încercând mai degrabă să imprim imagini pe retina memoriei, pe care să le răsfoiesc cu jind atunci când voi fi departe și îmi va fi dor. 

Nu am multe de povestit, vacanța în România nu a fost una ca celelalte, menită să experimentăm locuri noi. A fost o vacanță altfel, o vacanță pentru noi și pentru sufletul nostru, o vacanță de revedere și retrăire, o vacanță de regăsire de sine, de care, cel puțin eu, aveam atâta nevoie. Am realizat acum, mai mult ca oricând, că oricât de mult timp sau oricât de departe aș fi plecată, oricât de dragă mi-ar fi țara adoptivă și oricât de mult mi-ar oferi aceasta, nu cred că aș putea vreodată să-mi reneg originile, iar întoarcerea la obârșie, chiar și pentru o clipă, mă va încarca întotdeauna spiritual, mă va umple mereu de de tot ce este mai bun. Nu vreau să intru acum în detalii despre cum este să fii prins la mijloc între două țări. Nu vreau nici să devin patetic de patrioată, ori invers, cârcotașă, și să fac polemică despre lucrurile care merg prost în România. Vreau doar să însir câteva gânduri și impresii plăcute despre cele două săptămani petrecute la București, de sărbători. Pentru că în aceste săptămani am ales să văd lucrurile bune, să le trăiesc și să mă bucur de ele, fără să mă amărăsc cu cele rele, despre care știm cu toții că există și știm prea bine și care sunt. 

Dar în primul rând a fost drumul... Mi-a fost un pic teamă, recunosc, de drumul până în România cu un copil de 1 an, mai degrabă de cum o să gestionăm noi ziua respectivă, cu trezit cu noaptea-n cap, drum până la aeroport, aglomerație, formalităti, decât de mersul în sine cu avionul. Când am plănuit vacanța m-am speriat puțin gândul de a călători cu un copil mic în avion, insă pe parcurs, până la plecare, m-am mai interesat, am citit despre experiențele altora, Erika a mai crescut, eu am prins ceva mai multă experiență, am observat că nu avem probleme cu transportul în comun, unde este lume multă în jur care să-i atragă atenția, așa că m-am mai liniștit. Și am avut dreptate. La dus, deși s-a foit și a mârâit un pic la decolare, a dormit buștean pe tot parcursul zborului, astfel că am putut motăi și noi. Până și drumul cu mașina până la Paris, care mă asteptăm să fie un calvar, ca majoritatea drumurilor cu Erika-n scaunul auto, a mers șnur. În schimb formalitătile de la aeroport, la plecare, mi s-au părut foarte obositoare cu un copil în brațe, câine în cușcă, bagaje, plus o mulțime de haine pe noi, mai ales pe fondul aglomerației-firește că nu eram singurii care s-au gândit să plece de sarbatori😂-și al oboselii generată de trezitul la 3 dimineața. Noroc că nu prea am stat la cozi, am fost prioritari cu bebe în brațe. Dar și așa, mi s-a părut o corvoadă.  

La întors în schimb, a fost fix invers. Formalitătile de la Otopeni s-au desfăsurat impecabil, rapid și organizat, dar și noi invătasem din experiența anterioară să ne orânduim lucrurile mai eficient. Insă pe timpul zborului Erika s-a tot foit, ceea ce nu e ușor de gerat într-un spațiu strâmt (am avut loc la geam!), s-a agitat, abia spre final a luat-o somnul. Insă comparativ cu alți copii din avion (am avut parte de un avion plin de copii😂)  Erika a fost chiar cuminte. Sfârșitul călătoriei a fost o aventură întrucât am ratat la mustată trenul direct spre Tours, așa că am fost nevoiți să luăm altul cu legătură, ceea ce nu a fost chiar plăcut cu o mulțime de bagaje. Dar din experiență invătam, data viitoare vom încerca să ne organizăm mai bine cu orarul avioanelor, transportul de la Paris acasă și mai ales cu bagajele. Cat despre Azorel, si el s-a tot foit la decolare, ba chiar începuse sa roadă cușca, de credeam ca scapă-n avion, însă s-a liniștit rapid, profitând și el pentru un pui de somn. 

Bucureștiul ne-a primit cu brațele deschise, adică cu soare, vreme frumoasă, un trafic lejer de la aeroport până în celălalt capăt al orașului, dar mai ales cu un miros intens de sarmale, ce plutea parcă peste tot orașul, de făcea să-ți lase gura apă de poftă.

Timp de două săptămani am petrecut timp cu oamenii dragi. Nu cu mulți, cu câțiva care contează. Ar mai fi fost și alții, dar din păcate nu erau aproape. 
  
Am mâncat multe bunătăti tradiționale, gătite mai ales de mama, dar și din oraș, fără să număr caloriile. Șorici, tobă, mușchiuleț, mici, cârnați, brânză, jumări, sarmale, piftie, cozonac, merdenele uleioase, amandine, scovergi și multe altele. Am ars caloriile cu siguranță, la cât am bătut orașul la picior, și nu oricum, ci cu 9 kg bebe la purtător. 😜 
  
Am savurat plimbările aproape zilnice pe șoseaua Iancului de parcă ar fi fost cine știe ce bulevard renumit. De fapt nici nu-mi doream să fiu pe vreun bulevard renumit, a fost momentul acela când nu-mi doream să fiu nicăieri altundeva decât acolo unde eram.  

Cred că niciodată n-am hoinărit prin mall ca acum. Cum dom’le să îți facă MegaMall chiar în ușa casei? 😂 
  
Am fost la Târgul de Crăciun de la Piața Constituției și mi-a plăcut foarte tare. Mi-ar fi plăcut să stau mai mult și să mă uit pe-ndelete, dar cu un copil mic în brațe nu-i chiar ușor. Dar de-o poală-n brâu și un vin fiert tot m-am bucurat. 
  
Am găsit Bucureștiul mult mai frumos și mai modern decât l-am lăsat și mi-a părut că s-au schimbat multe în bine. Desigur, orașul are incă bubele lui și sunt constientă că una este să trăiesti în el zi de zi și alta să vii în vacanță, dar nu despre asta este vorba în scrierea de față. 

M-am simțit cum nu m-am mai simțit de mult, în ultimii ani, ca într-un loc de care aparțin, printre ai mei, oameni care vorbesc limba mea maternă (Doamne, cât de plăcut și natural este să vorbești, oriunde te-ai duce, limba ta maternă!), oameni care au aceleași rădăcini și aceeași cultură, un loc de care mă leagă trăiri și amintiri, un loc unde nu mă simt niciodată străină. Aproape că uitasem cum este! Nu mă plâng, m-am obișnuit cu obiceiurile și tradițiile francezilor, aproape că le-am împrumutat și eu, cu oamenii, cultura, societatea, cu stilul lor de trăi și de a face lucrurile, iar în rutina mea zilnică, aproape automată, le simt adesea ca și cum ar fi fost dintotdeauna și ale mele. Dar, of, cât sunt de străine! 
  
Am mers la Obor. Ce dor mi-era să merg prin piața Obor!  
  
M-am plimbat seara pe Magheru să admir luminile. Și mi-au plăcut!   
  

M-am plimbat prin centrul Bucureștiului, l-am admirat și l-am adulmecat, ca pe cel mai frumos oraș. Dacă nu-l apreciați -și vă înțeleg, nici eu nu-l apreciam când locuiam în el😂- vă invit să stați câțiva ani departe.
  
Am realizat că m-am cam dezobișnuit să trăiesc într-un oraș mare. Locuiesc acum într-un orăsel mic de provincie, turistic ce-i drept, dar liniștit, mai mult cu case decât cu blocuri, cu mai multă verdeață decât betoane și, desigur, cu Loara cea sălbatică curgând indolentă la vale. Locuiesc la casă pe pămant, cu șemineu și curte mare, într-o zonă molcomă, preponderent rurală, așa că tumultul, aglomerația, graba, forfota marilor orașe, cum este și Bucureștiul, mă fascinează, dar mă și obosesc cumplit. 

Am petrecut ultima după-amiază din 2017 prin Cișmigiu, unde Erika a făcut câțiva pași. Privind-o, mi-am amintit cu drag de copilăria mea comunistă, când veneam duminica cu ai mei părinti la București (atunci când circulau numerele fără soț, mai știți?) și poposeam mai mereu în acest parc. Doamne, ce duminici frumoase petreceam! 

  
Am trecut pe Pache Protopopescu să-mi revăd liceul, dar și pe la Romană să-mi revăd facultatea. Câte amintiri mă leagă de acest oraș, pfff!!! 
  
Am petrecut revelionul în avans liniștiți, cu mâncare bună gătită de mama și șampanie adusă din Franța, iar miezul nopții ne-a găsit, la fel ca anul trecut, dormind buștean, de nici artificiile din București nu au reușit să ne trezească. Am renunțat să mă stresez și să-mi fac planuri mari pentru această seară, care este de altfel la fel ca oricare alta de peste an, ba chiar ultimele revelioane le-am dormit. Și știți ce? N-a fost rău deloc! 
  
Am încercat pe cât posibil să nu o bulversam pe Erika prea tare, astfel că am organizat ieșirile respectând cât am putut de mult programul ei de mese-somn. Astfel, am ieșit foarte puțin la masă sau la bere în oraș, am privilegiat mai degrabă vizitele și plimbările și am evitat să plecăm din București.  
  

PS: Singura zăpada pe care am văzut-o a fost pe crestele Carpaților. Din avion.