Dacă aș mai fi scris pe blog...

 ... nu neapărat cum o făceam "pe vremuri", dar măcar așa, din când în când, poate că nu l-aș fi lăsat să moară. Pentru că blogul a murit efectiv la începutul acestui an, odată cu indiferența mea și lipsa chefului de a mă ocupa de el. Căci deși tot zic să mai dau pe aici, pe măsură ce trece timpul mi-e tot mai greu să reiau scrisul. Și îmi pare rău că este așa, pentru voi, cei care mă citeați frecvent, dar și pentru mine, căci pierd o (altă) pasiune care îmi aducea plăcere. N-am avut niciodată intenția să transform blogul ăsta în ceva profitabil, știți și voi asta, n-am avut nici intenția să strâng vreo comunitate în jurul lui. Am scris doar așa, cum am putut, despre ce am știut, cu mare drag și bucurie. Astăzi blogul funcționează la această nouă adresă. O să încerc să dau și eu mai des pe aici. Mi-ar plăcea foarte mult să mai treceți și voi, măcar din când în când. 

Eh, uite că vremurile se schimbă, prioritățile sunt altele. Cine se gândea la începutul acestui an că vom trăi vremurile pe care le trăim acum? Eu nu. Cine se aștepta că vom fi nevoiți să nu ieșim din case? Acum o lună, între două reprize de varicelă, am fost plecați la zăpadă, la Mont Dore în Auvergne. A fost foarte frumos. N-am găsit prea multă zăpadă, dar a fost suficientă de câțiva bulgări, de un om de zăpadă și ceva săniuș. Pe la început de martie încă mă uităm după cazare la mare pentru vacanța de vară și mergeam cu fetele într-un parc de distracție, din ăla cu lume multă. Știrile începeau să mă îngrijoreze și pe undeva știam că aceasta avea să fie ultima ieșire. Mă așteptam ca în curând să se închidă școlile și creșele. Lunea trecută președintele ne băga mințile în cap și ne spunea că de aici înainte vom avea voie să ieșim din casă cu declarație pe propria răspundere, doar pentru alimente, doctor, farmacie, plimbat câinele și un pic de mișcare individuală în jurul casei. Mi se pare că totul a avansat atât de repede că nici n-am avut parcă timp să realizez. 
  

 ...acum stăm acasă, desigur. Nimic nu mai e cum a fost. Lucrurile s-au schimbat așa de mult într-o lună de nici nu-mi vine să cred și nici nu prea am curaj să-mi mai fac planuri. Trăim vremuri atât de tulburi, de incerte... Școlile, creșele sunt închise, așa că sunt acasă cu fetele toată ziua și să lucrez, cum și cât pot, din sufragerie. De fapt nu prea lucrez deloc, căci cum naiba să respiri cu doi copii de 3 respectiv 1 an, dar să mai lucrezi? Faptul că stăm la curte e un mare avantaj, recunosc. Putem ieși la aer, ne putem mișca, iar fetele au unde zburda mai ales că vremea este destul de frumoasă în această perioadă. Daria împlinește săptămâna viitoare 1 an. Iar Erika... ei îi promisesem astă-iarnă că la început de aprilie vom merge să scuturăm florile de cireș. Cine știa ce ne așteaptă? E drept că regiunea noastră mai puțin afectată, dar tot am impresia că trăim într-un film SF, iar lucrurile nu par să se îmbunătățească prea curând. Am condus în weekend să fac piața pe o șosea sinistru de pustie. Supermarketul părea la fel. Facem cumparaturi foarte rar pentru a evita ieșirile, ne-am făcut ceva provizii. Nu vrem să devenim paranoici, dar e vital acum să rămânem precauți și să respectăm regulile jocului. Pentru noi și pentru copii. Citesc zilnic o mulțime de știri și zic mereu să nu o mai fac pentru că, dincolo de informare, îmi accentuează starea de anxietate, iar într-o asemenea criză este esențial să rămânem cu mintea la locul ei. Când se va termina? Ce se va întâmpla, cum va fi după? Când se deschid școlile? Când ne reluăm viața noastră obișnuită? Oare va mai fi la fel? Când ne vom putea face planuri? Incertitudinea asta mă omoară. Până atunci aveți grijă de voi și de ai voștri. Să auzim de bine!