Niciodată nu este prea târziu

...sau cum să înveți să mergi pe bicicletă la 30 de ani!

Habar nu am de ce n-am învățat vreodată să merg pe bicicletă, deși culmea am locuit la țară. Îmi amintesc că pe la 3-4 ani aveam o tricicletă și-mi plăcea să mă plimb cu ea prin curte, dar din păcate acolo m-am oprit și n-am mai evoluat la două roți. Nu știu exact de ce n-am perseverat, pentru că majoritatea cunoscuților mei știu să biciclească, dar cel mai probabil eu nu mi-am dat interesul suficient. Când am venit în Franța, dând peste bicicleta lui Andrei, am mai avut câteva tentative să mă urc pe șa, dar firește că după ceva trânte am renunțat. Însă anul acesta mi s-a pus pata rău, doar știți, pentru că am tot scris despre asta pe blog. Eu în general stau bine cu vorba și prost cu pusul în practică, mă entuziasmez repede și îmi trece instant, dar uite că de data asta chiar m-am ținut de treabă : duminică, 22 iunie- a se nota- am învățat să merg pe două roți.
 

Îmi plănuisem pentru weekendul ce a trecut 2 activități de care țineam aproape cu dinții; putea să se anunțe sfârșitul lumii, că eu n-aveam de gând să dau îndărăt. Dacă sâmbătă aveam planificat să înot la piscină- deși în Tours se sărbătorea cu mare fast Ziua Muzicii și toată lumea cânta și dănțuia pe străzi, duminică urma să merg pe coclauri să învăț să biciclesc. După ce prima zi a decurs conform planului, de-am făcut febră musculară de la dat din brațe prin apă, a doua zi după-amiază, pe o caniculă ne nu puteai să respiri, m-am înfățișat cu soț și cu una bucată bicicletă pe pista Loire à Velo, undeva între Tours și Villandry, nerăbdătoare să-mi pun visul în practică și pregătită sufletește să trec pe la urgență după. N-a fost cazul, din fericire.

Am început așa cum se cuvine cu partea teoretică, Andrei explicându-mi una-alta, treburi esențiale, așa ca la proști și am lăsat după proba practică. După suficientă teorie, mă urc pe șa și-i zic să mă țină de la spate până îmi găsesc echilibrul. N-a mers, mama lui de echilibru. Încerc apoi fără susținere să-mi iau avânt și să mă echilibrez fără să dau la pedale, doar să țin bicicleta dreaptă. La naiba, nici așa n-am rezolvat nimic. Muream de ciudă când îi vedeam pe ceilalți cum trec pe două roți pe lângă mine și eu, om în toată firea, mă chinui mai rău ca un copil.

Îl las pe Andrei la mașină să-și pună rolele, că na, dacă n-avem două biciclete, să nu alerge după mine, și mă urc singură în șa. Încep să dau la pedale și surpriză: mă deplasez câțiva metri, fără să cad. Deci există o speranță. Reiau operațiunea, fără sorți de izbândă desigur, că dacă se întâmplă ceva frumos, se întâmplă o singură dată, nu-i așa, ba mai mult dau și cu genunchiul în asflat, de mi-l julesc bine de tot, dar nu-i bai, dă-l naiba de genunchi, eu sunt aici să reușesc, nu să mă plâng de durere. Trag câteva înjurături în gând, mă mai opresc pe margine lăsând copiii de 3 ani să mă depășească, dar nu renunț. Mai dau iar la pedale, mă mai deplasez câțiva metri. Yeiii! Și uite-așa, ușor -ușor, metrii au început să se adune, iar eu să pot să biciclesc juma' de pistă fără să-mi pierd (prea tare) echilibrul. Andrei m-a învăța să frânez frumos, adică să nu mai pun picioarele pe jos, să schimb vitezele. M-am acomodat să iau și virajele, ca într-un final să parcurg toată pista din imagini fără să cad. Victorie! 

Nu vă închipuiți acum că într-o zi am devenit vre-un soi de biciclistă adevărată. Merg cam în zig-zag,  am nevoie de toată pista și mă dezechilibrez la întâlnirea cu alți bicicliști. Dar important este că merg. Așa prost, dar merg pe două roți. Eram așa de mândră de mine și de entuziasmată duminică pe seară, că nici nu-mi mai venea să plec acasă, deși curgeau apele de pe mine de cald. Acum nu-mi rămâne decât să exersez cât mai mult, să fac ieșiri dese, să perseverz și cel mai important să-mi cumpăr o bicicletă, că doi pe una nu merge. 

Ne-am plănuit ca sâmbătă să mergem pe la magazine, poate om găsi ceva la un preț rezonabil,  mai ales că încep soldurile de vară aici și da, ele nu-s valabile numai la țoale. La bicicleta lui Andrei vom adăuga un coș pentru Azorel, iar la mașină un suport special să le transportăm. Duminică dacă este vremea bună, o să plecăm din Tours și o să parcurgem ușor-ușor Loire à Velo până la Villandry, dus-întors. Sper să fac față, chit că o să-mi ia toată ziua și mai mult că sigur voi merge mai mult pe lângă bicicletă. Dar eu sunt pregătită să încerc. Vedeți? Aproape orice se poate până la urmă. Chiar și la 30 de ani! Totul este să vrei cu adevărat! Deci wish me luck!