Ceaiul, această licoare magică

De ceva vreme sunt mare amatoare de ceai, vă mărturisesc. Probabil cei care mă urmăriți pe instagram (da, exist și acolo!) v-ați prins de lucrul acesta, datorită numeroaselor poze din categoria #teatime, cu ceaiuri, ceșcuțe și ceainice în mai multe ipostaze. Deci, da, zici c-am intrat în transă, sau că l-am descoperit pe sfântul Graal, dar îmi plac ceaiurile de mor și beau fără număr în ultima vreme. Mai mult decât atât, m-am îndrăgostit nu numai de băutura în sine, ci și de ritualul ei, astfel că după masa de prânz și cea de seară e lege: prepar și beau ceaiul. Nu știu dacă am greșit sau nu țara, dar mi-am tot achiziționat mai multe ustensile pentru servit în ultima vreme, asta pe lângă felurite sortimente de ceai și amestecuri de plante. Mai mult decât atât, am încropit și un proiect de fotografiere a ceaiului, asta că să mă stimuleze să pozez mai mult, chiar și cu telefonul, apropo de ce vă ziceam nu demult despre planurile mele pentru primăvara aceasta. 

Ca o mică lămurire, înainte să intru în lumea ceaiului, majoritatea știm probabil că termenul ceai se referă la băutura obținută prin macerația, infuzia sau decocția frunzelor arbustului de ceai, cu toate că în limbaj curent folosim același cuvânt și pentru a desemna infuziile altor plante, flori sau fructe, care de altfel poartă numele de tizană. Eu ca să vă zic sincer n-am știut de termenul tizană până să-l învăț în franceză (tisane), pentru mine întotdeauna ceai a fost cumva sinonim cu băutura obținută prin infuzia unor plante, indiferent care ar fi ele. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nici n-am cunoscut foarte mult timp frunzele arbustului de ceai, acesta nefiind foarte popular în România pe vremuri. 

Și că veni vorba de vremuri, n-am băut dintotdeauna mult ceai, dar nici n-am fost împotriva lui, să nu-mi placă sau să-l detest. Ba chiar provin dintr-o familie unde se obișnuia să se bea ceai, e drept, nu sub forma și cu scopul cu care îl beau eu astăzi. Bunica mea îmi făcea uneori ceai de tei la micul dejun, probabil de aceea până astăzi ceaiul meu preferat a rămas infuzia acestei plante. Firește că în niciun ceai cumpărat n-am mai găsit aroma aceea curată de tei a copilăriei, dar probabil că nici nu se putea altfel, e greu să egalam în minte acea perioadă unică. Chiar și ai mei părinți obișnuiau să facă ceaiuri și nu numai atunci când eram răciți, uneori și doar așa, de plăcere, sau pentru a înfrunta gerurile năpraznice ale iernilor de altădată din câmpia Bărăganului. Beam de obicei amestecuri: musețel, sunătoare, gălbenele, etc în diverse combinații și doze, naturale, culese nu cumpărate, îndulcite cu zahăr și parfumate cu lămâie. Ba chiar îmi amintesc că ai mei, lucrând în domeniul plantelor medicinale și aromatice, preparau amestecuri și pentru alții. Însă cum obiceiurile bune se pierd cel mai ușor, în adolescență și chiar un pic după am lăsat-o cam baltă cu ceaiul, excepție făcând periodele în care eram răcită sau cele friguroase. Mai târziu am reînceput să mai îmi fac câte unul din când în când, timid la început, dar cu din ce în ce mai mult curaj pe parcurs, astfel că în ultimul an pot spune că am băut mai mult ceai decât în toți anii adunați de până atunci. 

M-am reapucat de ceai fără un motiv anume. M-am gândit totuși că-mi va face bine, mă tot încercau niște simptome de colon iritabil acum câțiva ani, cu balonări și alte neplăceri de genul, în plus ar fi fost o șansă să reduc diverse băuturi carbogazoase cu care eram prietenă la cataramă la acel moment. Am început tot cu infuziile de fructe sau plante pe care le cunoșteam, în diverse combinații și amestecuri. Lipsită de îndrăzneală  am ajuns într-un final și la ceaiul adevărat. Întâlnirea n-a fost una prietenoasă, trebuie să recunosc. Ceaiul negru a mai mers cum a mai mers, însă când am gustat prima dată un ceai verde am crezut că nu poate exista ceava mai oribil pe acest pământ. Ce amuzant mi se pare acum când îmi amintesc! Ceaiul verde cu iasomie este astăzi preferatul meu. 

De atunci și până astăzi am încercat o mulțime de ceaiuri și amestecuri de plante. Am citit, am experimentat și m-am documentat, ca în final să mă aleg cu o frumoasă și interesantă pasiune. Am aflat că ceaiul verde se infuzează cu apă călduță timp câteva minute, drept urmare nu mai este chiar amar la gust precum credeam, în timp ce cel negru cu apă clocotită și un pic mai mult timp. M-a fascinat de curând ceaiul alb, dar n-am devenit nici până astăzi prietenă cu roiboosul. Am testat pe propria piele efectele teinei, substanța excitantă din ceai, astfel că astăzi știu care-s ceaiurile de băut până-n ora 14 și care după. Am citit despre ritualuri și despre servire, astfel că mi-e mai mare dragul când cineva vine în vizită și-l pot servi cu un ceai. Firește, nu toți îmi împărtășesc entuziasmul pentru licoarea magică, dar m-am obișnuit cu asta, fiecare cu gusturile lui până la urmă, ca să nu mai zic că mulți nu apreciază pentru că nici nu cunosc, sau nu sunt obișnuiți.  

Cumpăr de regulă ceaiuri de unde apuc și ce îmi face cu ochiul. Dimineața nu beau ceai, ci cafea, dar după masa de prânz și cea de seară este indiscutabil. Am testat o mulțime, însă în ultima vreme am rămas la cele de la Nature et Découvertes, un lanț de magazine care comercializează și o gamă destul de variată de ceaiuri, printre alte produse interesante (outdor, aromoterapie, cărți, produse de "bien-être" în general). Îmi plac pentru că sunt simple, natuarle, majoritatea bio, fără combinații stridente sau gusturi fițoase. Colecția mea în prezent nu numără chiar foarte multe ceaiuri, în general iau ce beau, nu păstrez mult timp, dar aș putea să le împart în 3 categorii: 

-ceaiurile de zi, vreo două sortimente de amestec de ceai negru cu fructe, alte câteva sortimente de ceai verde (cu iasomie, preferatul meu, cu căpșuni, cu lamaie verde) și mai nou, ceai alb cu piersici și caise - absolut demențial!; 
-ceaiuri de seară, mai exact tizane, amestecuri de plante, fructe și flori - în ultimele luni m-am rezumat la colecția Jolie Tisane de la Nature et Découvertes în cele patru variante ale sale; 
-ceaiuri pe care le beau rar- în general ceaiuri de Crăciun, care m-au atras dar nu s-au menținut  printre preferințele mele.
  
Despre beneficiile ceaiurilor nu mai are rost să vă vorbesc, cred că le cunoaștem cu toții. Mai bine vă las cu câteva poze. 

 Ceai verde cu capsuni si rubarba

Ceai verde cu lamaie verde si portocale rosii + un album foto cu Paris <3

 

 Ceaiul meu preferat, verde cu iasomie + o zi insorita si calduta :)

 Tizana cu piersici, verbina si portocale rosii

 Tizana cu mere, caramel si condimente dulci

 Tizana mea preferata din colectia Jolie Tiane: caise, flori de tei si capsuni

 Tizana cu zmeura, migdale si flori de soc

 Ceai alb cu piersici si caise, absolut demential, cu o aroma magnifica

 Un alt sortiment de ceai verde cu iasomie

 Un ceai negru foarte tare, potrivit mai degraba dimineata la micul dejun

 Un ceai negru foarte bun si parfumat, cu fructe rosii (zmeura, mure, afine,etc)

Doua ceaiuri foarte parfumate, poate prea parfumate pentru gusturile mele. Tind sa cred ca nu-mi plac ceaiurile Dammann, nimic din ce am incercat pana acum nu a fost pe gustul meu :(

Voi cum stați cu ceaiurile? 

  

PS: acesta nu este un articol publicitar, nu m-a plătit nimeni și nici nu mi-a oferit ceaiuri gratis. Articolul este bazat exclusiv pe experiențele mele, pe gusturile și preferințele personale.