De ce nu mai scriu pe blog…

…vă întrebați probabil mulți dintre voi. Și e normal să o faceți, după o perioadă în care aproape de două ori pe săptămână apăreau noutăți pe micuța mea tarla online. Ei bine n-am mai scris pentru că… nici eu nu știu exact de ce nu am mai scris și de ce nici acum, după trei luni, nu am vreun chef nebun să scriu. 

Am început să scriu pe acest blog prin 2009, foarte timid la început, despre munte și alte hobbyuri, pasiuni, sau situații care mă măcinau atunci. Nu știam de ce mă apucasem de scris și habar nu aveam cât o să mă țină. Nici nu știam să scriu dacă stau bine să mă gândesc, noroc că cei care mă citeau erau doi-trei prieteni cărora oricum puteam să le povestesc scrierile la o bere în oraș. Am luat-o mai cu forță de când m-am mutat în Franța și asta nu pentru că nouă destinație m-a inspirat neparat, deși a fost și asta, ci pentru că dispuneam dintr-o dată de foarte mult timp liber cu care nu știam efectiv ce să fac. O țară străină, o limbă nouă, oameni necunoscuți, apartament recent, blogul a devenit rapid și o cale de a-mi ține mințile la locul lor, într-un moment în care practic mă resetam și îmi luam viața de la început. Am purces atunci să scriu despre ce aveam în jur, locuri, trăiri, întâmplări, călătorii, cam tot ce mă definea pe mine la acel moment, fără să știu prea multe despre cu ce se mănâncă blogosfera, despre trafic, despre cine mă citește și cine nu, sau despre cum expun lucrurile și cum ar trebui ele să apară… 

  

Cu anii, iată că în curând se fac 7 de scris și 5 de Franța, toată treaba asta cu blogosfera m-a prins în volbura ei. M-a luat parcă de pe malul pe care stăteam și o priveam oarecum de dinafară, m-a prins bine de tot ca într-un vârtej, m-a aruncat, m-a întors, m-a amețit, până n-am mai știut ce este cu mine, iar blogul a devenit aproape ceva de necontrolat. Ca un drog și ca un job în același timp, scrisul pe blog se transformase în ultima vreme dintr-o activitate plăcută de timp liber în ceva obositor, amețitor, aproape de nestăpânit. Nu zic că a fost neapărat rău, au fost destule părți bune, însă vâltoarea asta blogosferică ajunsese deja prea mult. Și atunci am zis stop. Gata. Fără blog cel puțin o perioadă. 

Au trecut trei luni de atunci. Cum au fost ele? Păi, a trebuit să învăț să trăiesc fără blog și să îmi ocup timpul lăsat în urmă de acesta. La început a fost… greu, ciudat, enervant. Nici măcar nu voiam să intru să citesc comentariile nou apărute, d-apăi să răspund sau să scriu ceva. Apoi, ușor-ușor, contactul a devenit mai prietenos. Am răspuns unora, am scris altora, chiar dacă și acum simt o oarecare repulsie față de spațiul acesta online. Pentru că nu numai scrisul pe blogul meu a început să mă irite, dar și o mare parte din blogosferă, aceea plină de laude, de pretenții și de vorbărie fără niciun rost. Astfel, m-am dezabonat la multe bloguri pe care le urmăream, pagini sau grupuri din care făceam parte (în special din categoria celor de travel cu care pur și simplu nu rezonez) și i-am păstrat alături pe cei sinceri, simpli și modești, pe oamenii interesanți cu care am ceva în comun. M-am săturat până peste cap de clișee, de modele, de etichete și de banalități. Mi-e lehamite de vorbărie goală, de sfaturi inutile, de dorința intensă de afirmare, de păreri aruncate forțat. E ușor să le scuipi pe toate din spatele unui calculator, mulțimea strânsă-n jurul tău să-ți cânte-n strună orbește, deși habar nu are cine ești și ce învârți, blogul fiind până la urmă o imagine, mai mult sau mai puțin reală, a celor care suntem cu adevărat. 

  

Dacă o să revin cândva? Nu știu ce să zic. Dacă mă întrebai acum o lună aveam tendința să zic nu. Astăzi când lucrurile s-au mai așezat mă gândesc că poate totuși n-ar trebui să abandonez blogul chiar total, deși pe măsură ce timpul trece devine din ce în ce mai greu să-l reiau. Momentan nu am dispoziția necesară pentru scris, dar dacă ea o să revină cu siguranță va fi sub o abordare ușor diferită. Tematica va rămâne aceeași, nu-mi propun să scriu despre altceva, însă, cu riscul de a pierde cititori și trafic, articolele și prezența în blogosferă vor fi ceva mai rare. Pentru ca mi-e dor într-un fel de începuturi. De un articol pe lună despre orice îmi trece prin cap și simt că mă sufoc într-o blogosferă alertă, plină de oameni avizi de autopromovare, de like-uri, de facebook, de instagram (care apropo, mi se pare o porcărie!) și sete de cititori. Mi-e dor de simplitate, de emoții, de trăiri, de mai multe sentimente. La mine, la tine, la toți. 

În rest? Atunci când nu sunt online încerc să mă bucur de viața reală, aia care se întâmplă în fiecare zi, simplă, firească, nasoală uneori, nepretențioasă, așa cum este ea. Mă bucur de vară, de piscina cu care ne-am pricopsit voluntar (cea mai bună investiție de anul acesta!), de oamenii dragi din viața mea, de soare, de natură, de tot ceea ce am în jur. Nu aștept mari vacanțe, nu aștept minuni (deși nu m-ar deranja să câștig la loto), nu urmăresc planuri colosale. Iau lucrurile așa cum vin și mă bucur de fiecare moment. Ceea ce vă doresc și vouă de altfel. Vă îmbrățișez cu drag, ne « auzim » data viitoare- care sper să nu fie peste încă trei luni. Vară frumoasă în continuare tuturor!