Despre părințeală (1): întrebări și sfaturi binevoitoare

Ca proaspăt părinte, mă confrunt mai mereu cu întrebări, mirări, sfaturi cerute dar mai ales necerute despre cum trebuie să îmi cresc copilul. Toată lumea se grăbește cu părerile, cumva toți sunt experți, toți simt nevoia să își dea cu presupusul. Desigur, asta nu este neapărat un lucru rău, unele sfaturi sunt de-a dreptul utile și binevenite, mai ales pentru cineva începător și neștiutor în ale părințelii așa ca mine. Dar ce să mă fac cu cei insistenți care încearcă să mă convingă, cu cei încăpățânați care știu ei mai bine, cu cei care cred că au întotdeauna dreptate sau cei despre care știu sigur că greșesc sau sunt prost informati. Să vă zic drept, mă simt pierdută și deși citesc cât de mult pot, întreb medici sau pe la cunoscuți, într-un final tot pe intuiția mea mă bazez și tot instinctul propriu mi-l ascult pentru decizia corectă. Câte bordeie, atâtea obiceie, asta e valabilă și când vine vorba de copii. Suntem tare diferiți, fiecare își alege tabăra încă dinainte ca plodul să vină pe lume. Unii cu alăptatul alții cu biberonul, unii cu căruciorul alții cu purtatul, unii cu bebelușul în pat, alții cu camera separată, fiecare face cum crede pentru că, nu-i așa, fiecare știe ce e mai bine pentru odrasla proprie.  

Cea mai frecventă întrebare pe care o primesc, atât când cineva face cunoștință cu Erika cât și de la cei pe care îi văd mai des, este dacă doarme nopțile. Cumva francezii sunt speriați, chiar obsedați de acest aspect, de-aici o căruță de sfaturi despre ce și cum să fac să doarmă cât mai mult. Sfaturi mai mult pentru confortul părinților decât pentru bunăstarea bebelușului, evident. Și deși e drept că această problemă spinoasă ne dă tuturor bătăi de cap, mi se pare natural ca un bebeluș să aibă un somn neregulat, mă cam așteptam de la început la ceva nopți albe. Firește că una e realitatea alta teoria, e ușor să vorbesc acum când dorm binișor, aș fi omorât pentru un pui de somn în primele luni. Am mers până acolo unde mi-am luat niște cărți pe subiect, singurele sfaturi care m-au ajutat într-adevăr au fost acelea care ziceau să mă conformez și să accept situația așa cum este pentru că nu va dura la nesfârșit. Nici azi Erika nu doarme toată noaptea, însă odată acceptată situația devine negreșit cu mult mai ușoară. Bănuiesc că nu va trebui să o legăn până pleacă la facultate și mă gândesc că într-o zi probabil îmi va fi dor de nopțile astea, doar ale noastre. 

Tot referitor mai degrabă la confortul părinților decât al copilului, lumea mai este curioasă dacă micuța doarme în camera ei și se siderează când aude că nu. De fapt ce vorbim noi aici de cameră, Erika nu doarme nici măcar în pătuțul lipit de patul nostru, dar asta este o altă poveste. Aici e foarte la modă să culci copilul separat din primele zile, să se învețe în mediul lui, iar părinții să stea cât mai liniștiți, să nu fie deranjați de bebeluș. Așa credeam și eu la început, i-am pregătit Erikai o cameră întreagă doar pentru ea, cred că văzusem prea multe filme americane, lucrurile s-au schimbat după ce am născut-o, nu mi-a venit să o las singurică când părea că are atâta nevoie de mine. Desigur, fiecare acționează după credințele proprii, ca să nu mai zic că Erika doarme mai mult în brațe... Și apropo de brațe, dacă le-aș spune vecinelor mele asta, cred că li s-ar părea de domeniul fantasticului. Cum s-o ții prea mult în brațe? Se învață! Ei și? Așa și trebuie, nu-i așa? Majoritatea pe aici își ține copiii în landou, nu-i de mirare că atunci când mă văd cu marsupiul li se pare ceva ciudat și îmi pun zeci de întrebări. Dar nu te doare spatele? Dar nu este prea grea? Dar îmi văd de ale mele și îi las cu ale lor. 

Cât despre hrană, și aici ca peste tot, mămicile se împart în două tabere: cele cu alăptatul și cele cu biberonul, deși din experiența personală tind să cred că cele din a doua categorie sunt mai multe. Și nu-i de mirare, concediul de maternitate durează vreo trei luni în Franța, după care mama merge la serviciu și cel mic la creșă sau la asistenta maternală, așa că ce rost mai are să începi să alăptezi, oricum când lucrurile încep să se petreacă mai bine trebuie să te oprești. Dar nu-i numai asta cauza, mai sunt implicarea tatălui, organizarea, comoditatea etc. Firește, fiecare face ce crede, ce nu îmi plac sunt sfaturile proaste, total neadevărate, de genul copilul nu se satură, laptele matern nu e suficient de hrănitor, vai, o alăptați și acum la aproape 7 luni?! Iar că am ajuns la diversificare, nici nu-mi vine să cred ce-mi aud urechile: un pic de sare sau zahăr pentru gust?

Însă de departe întrebarea care mă face să văd negru în fața ochilor este o lăsați să plângă un pic? E bine, o obosește, o calmează, bebeluși au nevoie să mai și plângă! Fac plămâni! Nu oameni buni, nu-mi las copilul să plângă nici un pic, mi se pare barbar, nemilos și deloc benefic să nu-i răspund la nevoi. Din contra! O iau în brațe pentru că vreau să știe, să aibe încredere că sunt și voi fi mereu acolo pentru ea.