Gânduri iarnă în Touraine

Decembrie a sosit la noi în Touraine cu vreme foarte rece și mohorată. Deh, ca de iarnă, doar că fără zăpadă și cu mult vânt. Nici vorbă de ninsoare la malul Loarei, deși prin alte părti ale regiunii a căzut puțină. Oricum nu ne asteptăm la așa un fenomen, zăpada e de domeniul fantasticului prin părtile noastre, chiar dacă, după spusele celor mai vârstnici vecini, nu a fost dintotdeauna așa. Astăzi ninge rar, aproape deloc, iar când se întâmplă este mai degrabă o fleșcăială nenorocită decât zăpadă adevărată și nu ține decât câteva ore, după care se topește într-o mocirlă care ingreunează tot mersul lucrurilor pe-aici. 

În contrast deplin cu vremea de afară și total diferită de luna precedentă, când totul era pustiu, aproape dezolant, atmosfera este foarte animată în decembrie la malurile Loarei, odată cu apropierea sărbătorilor. Străzile sunt frumos luminate, modest desigur față de cele ale marilor orase, dar suficient cât să placă privirii, vitrinele magazinelor indeamnă la cumpărături, iar piețele de Crăciun și-au deschis porțile. Și deși afară miroase a frig, oamenii prinși de frenezia cadourilor mișună în număr foarte mare prin oraș, ceea ce mă face să cred că această ultimă lună din an este cea mai aglomerată în Touraine. 

Anul acesta nu subscriu la mari pregătiri. Erika este mult prea mică să inteleagă mare lucru din sărbătoarea Crăciunului, noi suntem cu gândul deja în vacanță, iar pe Azorel îl cam doare în fund de ce se întâmplă în jur, atâta timp cât e la căldurică și are mâncare la discreție. Am ales să petrecem sărbătorile acestea, primele adevărate în formație de patru, la București. Și anul trecut eram tot patru de Crăciun, dar nu se pune că tocmai ce ieșeam buimacă de la spital. Sunt foarte nerăbdătoare să merg, mi-e dor, a trecut ceva timp. Bagajele nu-s incă făcute, dar mai e timp, sper doar să avem zăpada, vă rog să nu mă boscoroditi, cei care nu o agreați prea tare! 

Acum, mai mult că oricând la sfârșit de an, mi se pare că timpul trece foarte repede. Zboară de-a dreptul, nu alta! Nu știu unde se duse toamna asta frumoasă, cu plimbările ei cu tot, atât de caldă și de plăcută la noi în Touraine. Dar ce vorbesc eu aici, nu știu când se duse anul acesta, primul al micuței noastre Erika, că parcă ieri m-am pornit către maternitate. Cât despre cei șase și jumătate de când locuiesc la malul Loarei nici nu mai am cuvinte, parcă au fost niște himere, care s-au ivit și s-au pierdut in vâltoarea asta efervescentă a vieții, fără sa bag nici măcar de seama.