Patru. Și cu Azorel cinci

Dragii mei, 

  

Au trecut aproape nouă luni de când nu am mai scris ceva pe blog... Foarte mult aș zice față de anii “de glorie” 2013-2014 când scriam des, aproape despre orice, plus că urmăream o mulțime de bloguri. A trecut inspăimantător de mult timp de la ultima postare și dacă mă raportez la începuturi, prin 2009-2010, când scriam ce-i drept destul de puțin, dar poate cu mai mult patos și mai mari emoții. Nu prea știu exact ce s-a întâmplat cu mine, de ce această pauză, știu doar că pofta de a împărtăși impresii pe blog a urmat o traiectorie foarte neregulată, mai cu seamă după venirea Erikăi, astfel că astăzi aproape am uitat cum se mai deschide această pagină.  

  

Adesea mă mai gândesc la blog, nu l-am uitat incă de tot. Mă gândesc cu jind la plăcerea pe care o găseam cândva în scris. E drept că astăzi timpul liber nu mai este același, însă dispoziția de a scrie este vinovată, ocolindu-mă în ultima vreme. Am încercat să mai povestesc câte ceva, dar pur și simplu nu mi-am găsit cuvintele și aproape că m-am blocat în fața paginii albe ce s-a deschis pe ecran. Și poate că nu e vorba doar de scrisul în sine, dar și de lumea asta online, unde viețile noastre, ale tututuror, par al naibii de perfecte și unde simt că mă regăsesc din ce în ce mai puțin. Pentru că deși mai am scrieri aproape complete în draft, nu am găsit parcă imboldul de a le da drumul pe internet. 

  

Am preferat în aceste ultime luni confortul vieții reale, aia cu oameni impreună, cu zâmbete și fericire, cu supărări sau certuri inevitabile uneori, cu noi, ăstia care suntem, fix așa cum suntem de fapt. Am preferat să impărtăsesc mai puțin online, poze sau gânduri, să trăiesc mai simplu și mai aproape de mine și de cei dragi offline, mai ales că anul a venit și cu o schimbare, una dorită și așteptată. Familia noastră este pe cale de a se mari în câteva săptămani, poate chiar zile, Erika va avea o surioară, pe care o așteptăm cu toții cu nerăbdare. Iar această a doua sarcină nu a fost prea diferită de prima în ceea ce privește neplăcerile primului trimestru, tot cu grețuri insuportabile, stare de rău și oboseală non-stop a debutat. Noroc că următoarele două trimestre au fost foarte bune și am putut profita destul de mult și cu mult mai bine de această așteptare specială. 

  

Așa că, dragii mei, nu știu când voi mai scrie pe blog... Sper că pofta de a impărtăsi cu voi intamplări, trăiri sau plimbări să îmi revină cândva curând. Sper să pot povesti cândva despre noile aventuri în formație de patru, cinci, mă scuzați, cum era să uit tocmai de Azorel! Dar când anume nu știu să vă spun... Bănuiesc că am o motivație bună, nu-i așa? Noi să fim sănătoși și să ne citim cu bine, chiar și așa, mai rar, și de acum înainte!