Sancy cu rachete de zăpadă și de-a dura la vale

După ce am orbecait prin ceață pe Sancy, a doua zi ne-am trezit hotărâți să ne luăm colțari. Ce legătură au colțarii cu ceața? Nici una. Dar ăsta a fost gândul nostru. Ne luăm coltari și mergem iar pe creastă. Însă după ce ne-am dezmeticit mai bine și am început să gândim mai clar, am zis că nu e o idee prea bună. Vrem într-adevăr să ne luăm colțari pentru la vară, dar parcă nu i-aș fi cumpărat așa din scurt, mai ales cum costă o căruță de bani. Așa că am zis mai bine să închiriem unii pentru o zi. Nici nu știu...se închiriază pe undeva colțari?! Că la Mont Dore nu am găsit, dar ce-i drept nici n-am căutat prea tare, că ne-a lovit un alt gând: rachetele de zăpadă

Dar să o luăm cu începutul. Ne trezim dimineață mai târziu decât prevede legea...muntelui, adică pe la 10 și ceva. Dacă cu o zi înainte mă trezisem cu noaptea în cap, n-am mai pus telefonul să sune, am zis că aerul de munte mă va trezi oricum devreme. Numai că n-a mai funcționat. Văzând cât este ceasul, am sărit din pat, am tras echipamentele pe noi și am pornit spre Pied du Sancy. În drum ne-am oprit la un magazin de echipamente să cerem niște colțari. N-au avut să ne dea coltari, nici de închiriat, nici de vânzare, dar și dacă aveau tot nu ne dădeau, cică era prea periculos pe creastă, așa că ne-au pus în brațe niște rachete de zăpadă și o hartă cu traseele aferente. Am zis de ce nu, oricum nu mersesem în viața mea cu rachete. Știți să le folosiți? Nu. Dar ce mare greutate până la urmă. Ne-a explicat mademoiselle ce trebuie să știm, am plătit, vreo 7 euro/perechea/zi parcă și am plecat cu ele în spate.

Ajunși la Pied du Sancy, am baut cafeluța, fără de care nu aș fi putut mișca un deget, dar să urc un munte, am făcut și plinul la stomac cu un sanviș imens și am luat-o la picior. La rachetă pardon.

 

Am ales un traseu care nu se afla chiar pe harta primită mai devreme, dar părea destul de accesibil. Prima bucată de drum am urcat o "pantă a prostului", adică din aia mega-abruptă, fostă partie de schi, nefuncțională. Părea o nimica toată când te uitai la ea, însă nu era chiar același lucru pe ea. Totuși cu rachetele era mai ușor. Sau cel puțin așa aveam eu impresia. Ele au niște crampoane pe talpă, exact ca și coltarii, care se prind de zăpada întărită. Sunt convinsă că n-aș fi urcat pârtia aceea doar cu bocancii, fără să fac un pas înainte și trei înapoi. Însă cu rachetele și bețele era o nimica toată.

Într-un final am ajuns sus la capătul ei. De acolo peisajul era minunat. M-am tolănit pe zăpadă, așa cum îmi place mie și am stat acolo câteva minute, privind în jur. Doamne, n-aș da pe nimic senzația care o am pe un vârf de munte, tolănită în zăpada, sau în iarbă după caz, privind lumea la picioarele mele, la propriu vorbind. Asta este unul dintre motivele pentru care ador să urc pe munți. Cine cunoste știe! Acolo sus parcă nu mai simt nici frigul, nici oboseala și aș putea rămâne așa ore în șir, fără să zic, sau să fac nimic, doar privind. 

În fața mea, o parte din vârfurile Masivului Sancy, fost vulcan complex, stins și erodat de-alungul milioanelor de ani.

Relaxare

 Puy du Sancy (1886m)-acoperișul Masivului Central

Iarna e partie, vara este potecă de drumeție

 În spate, sprePuy de Crebasse

Dar trebuie să mă urnesc din loc, pentru că nu aici era capătul drumului. În plus lui Azorel îi înghețau lăbuțele pe zăpadă și cum mă așezam jos, îmi sărea în brațe, sau se urca pe ce găsea cald, gen pe rucsac. Cerul era de un albastru ireal, iar zăpada pe care călcăm era neumblată. Era perfect!

Greu la deal!

Nu numai mie îmi place muntele, se vede, nu?

Pârtii de schi

Hai că vin și eu ușor din urmă...până și Azorel mi-o luase înainte! 

Valea Haute Dordogne, dominată de Banne d'Ordanche (pietroiul acela din stânga) și iar căsuțele mici de jos sunt orășelul Mont Dore.

Valea Haute Dordogne, de origine vulcanică, dar modelată de ghețari, este locul de unde izvorăște, ați ghicit, râul Dordogne, format din două pârâiașe, Dore și Dogne

"Drapelul" meu de munte-căciula roșie!

Mont Dore- mic acolo în vale

Nu am urcat până în vârf, pe Puy de Crebasse. Drumul devenea un pic prea alunecos și dificil. Așa că ne-am oprit puțin sub el, am făcut o mică pauză de apă și de poze după care am început coborârea, nu chiar pe unde am venit, ci un pic mai la dreapta, aproape pe sub Puy de Cacadogne. Am încercat să nu ne intersecatm cu pârtiile de schi care coborau de pe platou, ca să nu încurcăm schiorii și nici ei să nu ne dea jos pe noi și am ajuns la aceeași pantă a prostului pe care o urcasem mai devreme. Doar că la coborâre era mai simpu. Greu la deal, ușor la vale.

Pied du Sancy la picioare

Drumul de coborâre

Roc de Cuzeau

Iarnă

Tot iarnă..

Am coborât cu grijă panta, am râs un pic de Azorel care aluneca și el, cu toate că are coltari naturali, și am ajuns jos, la terasă. Ne-am așezat pentru câteva momente să bem un ceai. Nu era târziu și parcă nu ne venea să ne întoarcem în oraș. Dar unde să mai mergem? Nu mai era timp de vreun traseu lung, deci nu ne rămânea decât să improvizam ceva scurt și la îndemână. Pfff...mai bine mă întorceam în Mont Dore! De ce? Păi...

Am zis hai să urcăm dealul ăla care se vede în față. Deal vorba vine, era o bucățică de munte, un pinten. Îl urcăm pe o parte, pe o pantă din Valea Courre și coborâm pe cealaltă parte, pe un valcel. Ne luăm catrafusele, punem rachetele din nou în picioare și pornim la drum. Traversăm una din multele pârtii de schi și ajungem la intrarea în valea Courre. Urcăm puțin pe firul văii, după care facem stânga pe versant. Era cam ca prima pantă urcată dimineață, tot una a prostului, adică o pantă din aia pe care îți dai sufletul. La început părea ok, dar ultima bucată începuse să mi se pară prea înclinată. Dar înclinarea nu era o mare problemă dacă nu ar fi fost ...gheață. Da, zăpada era înghețată. În mod normal rachetele de zăpadă îți folosesc pentru poteci cu zăpadă mare și afânată ca să nu te afunzi, nu pe gheață. Au și ele crampoane care ajută, dar clar nu fac cât o pereche de coltari. Merg cam anevoios până când, la un momentdat, picioarele îmi alunecă. Încep să mă duc la vale ca o săniuță, pe zăpada înghețată, mai întâi pe burtă, apoi nu știu cum și când, mă întorc și continui să mă duc tot ca săniuța, dar pe spate. Aaaaaa! Într-un final reușesc să înfig crampoanele rachetelor și mâinile în zăpada  întărită și acolo rămân. Așa răstignită! De frică să nu mă desprind, înțepenesc, nu mai fac nici o mișcare. Domnul meu, care era un pic mai sus, îmi zice să rămân acolo și coboară calm și încet după mine. Mi-era frică că o ia și el la vale, cu tot cu Azorel în haină, care băgase capul înăuntru de frică, că o să vină de-a dura peste mine și de-a dura toți în vale.

 

Însă atent, ajunge un pic sub mine și îmi zice să mă întorc și să încerc să urc ușor, înfigându-mă bine în zăpadă, că el e în spate și nu am unde să cad. Nu prea eram în stare să procesez, eram puțin speriată și îmi cam tremurau picioarele și mâinile, dar ce era să fac? Să rămân răstignită acolo? M-am concentrat cât am putut și am urcat mecanic panta până sus la primul copac, pe care, când l-am prins, l-am îmbrățișat cu atâta dragoste, de parcă era singurul din lume. Îmi pierise tot cheful de urcat, de fapt nici nu mai știam unde tre' să merg, așa că hotărâm să coborâm. Cu moralul varză clar nu e de făcut trasee! Dar categoric nu cobor pe unde am venit, asta este cert. Continuăm printr-o pădurice. Zăpada era măricică, dar tot așa cam înghețată. Hotărâm să dăm jos rachetele și să mergem în bocanci. Astfel nu mai mergem desupra zăpezii să alunecăm, ci infigemm bocancul în zăpadă ceea ce da mai multă stabilitate. Intersectăm un fir al unei mici văi și începem să coborâm pe ea. Zăpada pe vale era mare, la un momentdat am intrat până la fund în ea. Super! Îmi dădea un sentiment de siguranță. Orice, numai la vale să nu mă duc. Iar! Și ușor ușor am ajuns jos la telecabină. Întregi!

Ce-am învățat din această experiență? În nici un caz că nu mai am ce caută iarna pe munte, ci că la iarnă tre' să-mi iau MUSAI colțari! Eventual un piolet. Într-adevăr, recunosc, a fost și vina noastră că am subestimat traseul. Nu ne-am dus pe creastă că era periculos, dar am ales un traseu greu accesibil jos. Ce deștepți suntem!

Despre rachetele de zăpadă, ce să zic....sunt faine. Dar trebuie folosite pe porțiuni nu foarte înclinate, pe trasee normale de iarnă, când zăpada este afânată. Te scutesc de efortul de a bate poteca. Merg și dacă zăpada este înghețată, că au crampoane, dar tot așa, drumul să fie ceva mai drept și lat. În schimb dacă este gheață și panta înclinată, ai nevoie clar de colțari. Aici sunt foarte populare rachetele. Iarna dacă vrei să faci drumeții, le faci ori cu rachete, ori în colțari, în nici un caz la bocanc. Toată lumea și toate ghidurile te sfătuiesc așa. Ori în România, întotdeauna am făcut trasee de iarnă doar în bocanci și ce mai mă chinuiam la bătut urme.

Ajunși în Mont Dore, după o masă copioasă, a urmat somn de voie. Mai ales pentru unii...

 ...că la mine a durat puțin până să adorm. Închideam ochii și nu vedeam decât avalanșe, alunecări în prăpăstii și alte chestii de genul. Creierul meu era încă puțin șocat, dar am adormit...

Mulți dintre voi o să mă credeți nițel țicnită, că mă pun în pericol așa aiurea. Alții poate înțelegeți. Însă eu cred totuși că am mai multe șanse să pățesc ceva când conduc mașina, decât când urc pe munte. Și apoi, mai cred în destin. Dacă e să fie, atunci va fi! 

Oricum, totul e bine când se termină cu bine, așa că zilele petrecute la Mont Dore au rămas o amintire plăcută, din care chiar am învățat una-alta. O să revin, dar când se topește zăpada, nu neaparat de frică să nu cad iar, ci pentru că am găsit niște drumeții numai bune de făcut în regiune. Cel puțin atunci nu va mai fi gheață...  

  Citește  toate epioadele escapadei in Masivul Central din ianuarie 2013

Auvergne - vulcani, toamnă și brânză albastră

Sancy prin zăpadă și ceață  

 Sancy cu rachete de zăpadă și de-a dura la vale

S-ar putea să te intereseze și: 

 Alte călătorii în Auverge -Masivul Central Francez

 Gastronomie și vinuri franțuzești 

 Toate călătoriile mele prin Franța