Turul muntelui Lachat și supa cu piatră

Nu, n-am găsit vreo piatră în supă, așa se numește, dar să o luăm cu începutul...

Prima zi petrecută în Alpi cred că a fost cea mai frumoasă dintre toate. Dacă stau bine să mă gândesc, nu a fost doar cea mai frumoasă din vacanța cu pricina, ci una dintre cele mai frumoase petrecute de mine iarna pe munte. M-am trezit dimineața destul de devreme și cu cel mai mare entuziasm posibil mi-am tras hainele și bocancii în picioare, am servit micul dejun franțuzesc, cu prăjituri, suc de portocale și cafea, după care mi-am pus repede mintea la contribuție, gândindu-mă cu ce traseu să începem. Îmi pregătisem de acasă mai multe trasee în zonă, extrem de multe pentru o săptămână, dar nu le aranjasem pe zile, zicând că e mai bine să o fac la fața locului, în funcție de vreme. Andrei îmi spusese cu o seară înainte să aleg ceva ușor pentru prima zi, ceva de încălzire dacă se poate, cunoscând pasiunea mea pentru drumeții care chinuie oamenii, așa că după ce am studiat problema pe toate părțile, am ales din catastiful de foi Turul Muntelui Lachat cu rachete de zăpadă.  

Apropo de rachetele de zăpadă, aici sunt foarte populare. Iarna, aproape toate traseele de drumeție pe munți sunt recomandate pentru rachete și cam toți drumeții sunt echipați cu ele. Eu eram obișnuită din România să bat zăpada la bocanc, dar dacă așa se face pe aici, m-am adaptat repede. Rachetele se pot închiria de la magazinele de unde se închiriază echipamentul de schi. Anul trecut ne-am închiriat și noi. Pentru o zi-două e rentabil, însă pentru mai mult nu prea, așa că anul acesta ne-am cumpărat două perechi. În plus știm deja că ne place acest sport și că-l vom practica și anii următori, deci investiția se merită.
  

Turul Muntelui Lachat, traseul despre care vă vorbeam, începea din localitatea Crest- Voland, un sat necunoscut, situat geografic vorbind în Masivul Beaufortain, pe Valea râului Arly, râu ce desparte acest masiv de cel vecin, masivul Aravis. După descrierea de pe site-ul Oficiului de Turism, nu părea ceva foarte dificil (asta fiind concluzia mea, dificultatea fiind pentru mine un termen extrem de relativ; cei de la oficiu au cu siguranță altă părere, clasându-l dificil!), era marcat și nu avea zone expuse la avalanșe (cel mai important!), iar 4 ore de mers în buclă îmi părea floare la ureche, vorba aia, în tinerețile mele mersesem și 12. 

Drumul din Giettaz până în Crest Voland, la fel ca toate drumurile pe care le-am făcut în săptămâna respectivă, sunt....sublime, toate ca niște Transfăgărășan-uri mai mici: versanți, văi abrupte, serpentine, pasuri, ce mai, tot tacâmul, astfel încât să înfunzi scaunul mașinii. Noi, veniți de la câmpie mergeam ca melcul, dar să-i fi văzut pe localnici cum depășeau și cum rulau ca pe autostradă! Deh, oameni obișnuiți cu muntele, eu și la 10 la oră îi ziceam lui Andrei să meargă mai încet că mi-e frică! Pentru că nu știu dacă v-am zis vreodată, dar de două lucruri am eu o teamă teribilă: de mașină și de apă. Mă rog, partea bună este  autoritățile locale de aici se pare că nu-s niciodată luate prin surprindere de zăpadă, așa că șoselele erau bine desfundate, date cu sare, iar asfaltul era că în palmă de neted, astfel că nici n-am mai folosit lanțurile cumpărate la venire.

Ajunși în Crest Voland, un sătuc simpatic, cu căsuțe una și una, bâjbâim puțin până găsim intrarea pe traseu, deși marcajul era înfipt ca pentru proști, în fața noastră. Ne pregătim rucsacii, ne luăm rachetele la spinare, urmăm un pic sioseaua asfaltată, prin localitate, după care intrăm propriuzis pe potecă. Pe Azorel îl lăsam inițial liber, ce mama naibii, doar e câine!
  

Prima parte a drumului mi s-a părut magnifică. Nu știu dacă era de vină entuziasmul meu că mă aflam în sfârșit pe munte, sau chiar peisajul era atât de frumos, cert este că dacă aș fi putut să opresc timpul în loc, într-un anume moment din 2013, clar acolo l-aș fi oprit. Covorul alb, neatins, care mi se deschidea în fața ochilor, copacii cocoșați de greutatea zăpezii, casele din vale, în lemn, care doarmeau încă în liniștea dimineții târzii, versanții impunători care se ridicau ca niște ziduri de piatră, aerul oxigenat, fără urmă de miros de oraș....ah, ce frumos mai era!

Desigur că n-aveam timp să stau să admir peisajul cu orele, trebuia să mă mișc mai departe. Am continuat printre casele din Crest Voland (despre care am remarcat că nu au curte, sunt pur și simplu libere pe munte!), am urcat o pantă a prostului, din aia pe care îți dai duhul, am mers cu gura căscată, admirând în stânga și în dreapta, până am treversat o pârtie de schi. De fapt ăsta este un lucru care nu mi-a plăcut deloc la traseul acesta: multitudinea pârtiilor de schi, a teleschiurilor și a telescaunelor pe care le intersectezi, sau pe sub care trebuie să treci. Zău, când mă bucuram și eu de un moment de liniște, hop, altă pârtie! În plus, pârtia ne-a dus un pic în eroare și am luat-o într-o direcție greșită, însă ne-am dat seama repede și cu ajutorul hărții din dotare, am revenit pe poteca marcată. Am făcut pauze de poze, în punctele cu panorame deschise și nu numai. Ca să fiu sinceră cu voi, am făcut poze "ca chinezii", de parcă atunci descopeream aparatul, iar pe Azorel l-am mai vârât în rucsac, că făcuse țurțuri la fund (la propriu!).

Drumul a continuat printr-o pădure de brazi, ca să iasă repede într-o poieniță, unde se afla Refugiul Lachat. Nici nu ne dădusem seama că era trecut de ora prânzului, dar dacă tot ajunserăm aici, ne-am oprit să mâncăm ceva, mai ales că mirosurile erau tare îmbietoare. La terasa refugiului era aglomerație mare; fiind aproape de niște pârtii de schi, cam toți schiorii veneau să mănânce. Ne-am așezat și noi la o masă afară, cu toată lumea, ca vara, chiar dacă nu erau mai mult de 2-3 grade și am așteptat până ni s-a luat comanda. Desigur că nu mai aveau prea multe, v-am mai povestit eu că aici restaurantele nu servesc continuu, dacă ai ratat intervalul 12-14, poți să-ți pui poftă-n cui, dar s-a mai găsit ceva și pentru noi, în speță meniul zilei. Ospătarul ne zice ceva de "soupe au caillou" (în traducere: supă cu piatră) și friptură cu nu știu ce sos de piper, dar la ce foame îmi era, n-am procesat denumirea. Totuși, după ce stomacul s-a mai liniștit, am început să gândesc mai limpede.."supă cu piatră"... ce naiba?! În plus, supa, care la bază era o supă-cremă clasică de legume, conținea niște bucăți de brânză trântite în mijoc, care de la temperatura supei începuseră să se topească. Hai că mâncasem de toate cu brânză până atunci, dar supă nu! 

Treaba cu "supa cu piatră" stă în felul următor: soupe au caillou, este o supă țărănească franțuzească, care se prepară cu diverse legume (cartof, morcov, țelină etc) după preferințe și sezon. Cândva, demult, ea se gătea într-un vas suspendat deasupra unui foc de lemne și pregătirea ei dura ore întregi. Se curățau, se spălau și se tăiau legumele în bucăți mari, ceapa se călea în unt (app, de cele trei secrete ale bucătăriei franțuzești: untul, untul și untul!), se acopereau toate cu apă, după care se adăuga o piatră mare plată de râu (curată desigur!), care datorită fierbierii la foc iute și pe tot parcursul ei, se mișca în continuu, în sus și în jos, zdrobind legumele. La finalul fierberii, în supa-cremă rezultată se adăuga puțină smântână și se servea cu tartine de pâine țărănească prăjită, acoperite cu brânză Tomme de Savoie. Desigur că cei de la restaurant, la fel ca și noi acasă, au zdrobit legumele cu un zdrobitor obisnuit, dar principiul ei tradițional rămâne totuși interesant. Chiar dacă pare ciudată, ne-a plăcut mult, așa că în ultima zi, ne-am luat o carte de bucate savoiarde și chiar în seara în care am ajuns acasă, Andrei s-a pus pe treabă și a gătit o astfel de supă, chiar mai bună decât cea mâncată la refugiu. 

După masă, cu greu ne-am ridicat și am pornit la drum, că vorba aia, eram abia la jumătatea traseului. Partea a doua a zilei a fost ceva mai alertă, poteca coborând destul de mult într-un timp scurt. În plus, se făcuse destul de târziu, mintea mea îmi spunea că ceva e în neregulă și am făcut mai mult timp pe drum decât ar fi trebuit. Am mai traversat câteva pârtii de schi, câteva pâlcuri de pădure, până am început să zărim un sat jos în vale. Inițial am crezut că este Crest Voland, satul de unde plecasem și unde trebuia să ajungem și nu știu dacă era de vină oboseala acumulată, dar chiar aveam impresia că văd și parcarea unde era mașina noastră. Mă înșelam, era satul Cohennoz. Nu ne rătăcisem, așa era de fapt traseul, speram doar la o minune. Am coborât în Cohennoz, am traversat centrul și am mai continuat pe același marcaj în coborâre vreo juma' de oră până în Crest Voland. Ajunși acolo, a început partea cea mai nașpa, adică mersul pe șosea până la Oficiul de Turism, unde era și parcarea în care lăsasem mașina.  

Pfff, lung fuse!

În mare traseul a fost frumos, chiar dacă Andrei este de părere că numai traseu de încălzire n-a fost ăla. Deja incepsuse să-i fie frică de ce programasem pentru zilele următoare, dar Turul Muntelui Lachat a rămas totuși cel mai lung traseu de iarna asta. Nu pot să-mi dau seama cum au calculat timpul, că deși am mers destul de bine și în afara pauzei de masă, pe care oricum nu o contez, n-am făcut multe pauze, ne-au ieșit totuși la final vreo 6h de mers efctiv. Nu-i mult, dar e bine să știi la ce să te aștepți. Mai ales pe munte! Din această cauză treseul a fost presărat și cu ceva nervișori, dar la sfârșit când faci bilanțul păstrezi doar părțile bune: zăpadă neatinsă, soare și peisaje de vis. În plus, nici acum n-aș fi știut de "supa cu piatră" dacă nu înconjuram Lachatul!

Citește toate episoadele vacanței savoiarde: 

Turul muntelui Lachat și supa cu piatră

Turul Muntelui Prarion cu vedere la Mont Blanc

Mont Rond și un altfel de Revelion

Giettaz-en-Aravis sau cum să începi perfect anul  

Rochebrune: nori, viscol și cea mai scumpă omletă
Chamonix-Flégère sau cum am ajuns să mă plictisesc la munte 

S-ar putea să te intereseze și: 

 Alte călătorii în Savoia si Alpii Francezi

 Gastronomie și vinuri franțuzești 

 Toate călătoriile mele prin Franța