Mont Saint Michel - un colț din Normandia

Din momentul în care am aflat că Mont Saint Michel există pe harta Franței, în urmă cu vreo câțiva ani, mi-am dorit să ajung să-l vizitez într-o zi. O mânăstire-cetate medievală, construită pe un deal, înconjurată de mare, nu-i ceva ce întâlnești la tot pasul. În plus, Normandia mi s-a părut dintotdeauna un tărâm de legendă, rupt parcă din alte timpuri, cu câmpii verzi nesfârșite, cu sate pitorești și faleze impunătoare. Nu-i foarte departe de mine, așa că atunci când am început să mă gândesc la locul unde vom merge să sărbătorim un an de căsătorie, această regiune deosebită a Franței mi-a revenit brusc în minte. Și uite așa, m-am văzut pe 2 iunie, fix la un an de momentul în care spuneam oui în fața ofițerului stării civile, pe meleagurile de vis ale Normandiei, la poalele bătrânei cetăți Mont Saint Michel. 

Despre Normandia se pot spune multe. Însă, doar când pui piciorul acolo, realizezi că că acest ținut este de poveste. În Normandia poate că nu cresc palmieri și nici leandri nu înfloresc la colț de stradă, însă odată ce ai ieșit de pe austostrada și ai intrat pe șoselele departamentale ce taie satele acestei regiuni, te simți cumva teleportat într-o altă lume: case de piatră, specifice, cu obloane colorate și curți pline de flori, mori de vânt de sute de ani, câmpuri verzi întretăiate de pădurici umbroase, ferme tradiționale, vechi parcă decând lumea, livezi întinse de meri, sau turme de vaci ce pasc leneșe la margine de drum. Normandia este cunoscută în primul rând pentru brânza Camembert, cea mai împuțită brânză franceză, dar și pentru băutura tradițională, coniacul de mere, Calvados. Brânza am încercat-o în nenumărate rânduri, Calvadosului i-am zis pas. Dincolo de tot acest peisaj rural deosebit, se întinde coasta Normandiei, la canalul Mânecii, cu plajele sale întinse, și falezele grandioase, locul unde s-a scris cândva o pagină din istoria Europei. Patrimoniul Normandiei s-a păstrat în ciuda încercărilor grele la care a fost supusă acesta regiune în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cu toții am auzit de Marea Debarcare din Normandia și de luptele sângeroase care s-au purtat pe aceste câmpii, astăzi atât de indolente și verzi. 

Înaintând pe o șosea îngustă, care șerpuiește parcă prin mijlocul unei pustietăți apăsătoare, zăresc dintr-o dată în depărtare silueta impunătoare a cetății Mont Saint Michel. Pare răsărită de nicăieri, străpungând vremurile. Văzută de acolo, de departe, nu are cum să nu te uimească: imaginea ei este unică. Loc important de pelerinaj încă din secolul al X-lea, abația din vârful cetății, se înalță spre cer   de pe un deal stâncos, aflat în mijlocul unui golf. Parcarea pentru vizitatori este amenajata destul de departe, însă este destul de încăpătoare, dat fiind numărul impresionant de turiști pe care acest monument îi atrage an de an. De la parcare și până la digul care separă cetatea de țărm urmează o portine de mers pe jos, de vreo 20 de minute. Odată ajuns la dig, se poate merge pe jos până la cetate, sau se poate lua un autobuz gratuit până la poarta. La dus noi am ales mersul pe jos, pentru a ne bucura mai mult de peisaj. 

Pe tot parcursul drumului pe dig aveam în față imaginea impresionanta a cetății, care devenea mai mare, tot mai mare, pe măsură ce ne apropiam. Din păcate, se lucrează de zor la restaurare și la consolidarea digului, așa că peisajul din jur este un pic cam dezolant. Dar să privim partea bună a situației, oamenii au grijă de monumentele istorice. Pe dig nu circulă mașini, doar pietonii și navetele, însă din câte am observat se lucrează la un altul mult mai solid și modern. Golful l-am găsit sec, se umple cu apă doar când vine mareea, pe care noi din păcate am ratat-o. Nu sunt convinsă dacă mareea acoperă digul complet, însă cu apa categoric peisajul ar fi complet diferit.

Dacă pe dig nu sunt foarte mulți turiști, situația se schimbă odată ajuns la poarta cetății: o mare de oameni. Sute de turiști, veniți din toate colțurile lumii, vorbind toate limbile pământului te înconjoară. Cred că în viața mea nu mi-a fost dat să văd atâția. Nu există taxa de intrare în cetate, în schimb dacă vrei să vizitezi abația din vârf trebuie să scoți din buzunar 7 euro de persoană. Noi nu am vizitat-o pentru că nu puteam intra cu cățelul, dar nici nu aveam de gând, ne-am mulțumit s-o admirăm din exterior. 

Așa că am luat-o la pas pe străduțele în pantă ce înconjoară vechea abație, pierzându-ne în mulțimea de turiști. Frumos, nimic de zis: case vechi remarcabile, cu bârne de lemn, cu grădini mici închise de ziduri, obloane colorate, plus o vedere extraordinară asupra golfului. Însă mult prea aglomerat pentru gustul meu! Poate pentru că era duminică, sau poate aici așa este mereu, nu știu, dar clar îmbulzeala nu mi-a priit. 

La parterul caselor există o multitudine de restaurante, baruri și terase care te îmbie să te așezi și să guști ceva din specialitățile locului. Prețurile sunt destul de mari, sau cel puțin mie așa mi s-au părut, dar fiind unul dintre cele mai turistice locuri ale Franței, este de înțeles. Ne-am oprit și noi la o terasă să mâncăm ceva, fiind ora prânzului. Eu am ales o omletă Saint Michel, iar Andrei niște scoici marinate (bleah!), preferatele lui. Sincer mă așteptam la o omletă imensă cu de toate, așa că am rămas dezamăgită când am primit o omletă simplă și fadă. Nici scoicile n-au fost extraordinare, erau foarte mici, foarte puține și nu foarte gustoase. Cu siguranță dacă voi reveni la Mont Saint Michel vreodată, îmi voi pune un pachețel în geantă. 

După masă și după ce am cumpărat câteva suveniruri ne-am îndreptat spre poartă. N-am mai luat digul la pas, ci am ales variantă navetei care ne-a dus până aproape de parcare. Și uite așa am lăsat în urmă bătrâna cetate, cu regretul că n-am găsit o turmă de oi păscând pe câmpiile din jur, să le trag în poză cu abația pe fundal. Până la autostradă ne-am mai delectat puțin cu peisajul normand, gândindu-ne ce frumos ar fi să avem o mică fermă prin aceste locuri. Nu știu alții cum sunt, dar noi ne imaginăm câte o căsuță prin fiecare regiune a Franței pe care o traversăm. Pentru că fiecare este specială în felul ei, și toate parcă îți bucură privirea prin ceva unic.

Concluzia mea despe Mont Saint Michel? Mi-a plăcut! Este ceva unic, pe care, dacă ai ocazia, merită să-l vezi cel puțin o dată în viață. Este un loc turistic remarcabil, deosebit, special. Aș fi putut sta ore în șir pe câmpul verde ce înconjoară golful doar privind silueta cetății. Este impresionantă! Nu mi-a plăcut în schimb aglomerația și aspectul de bazar din interior. Prea mulți turiști, prea multe magazine. De fapt, nu știu când să vii la Mont Saint Michel ca să fie liber. Probabil niciodată.

Nu știu dacă aș mai vrea să revăd Mont Saint Michel, însă categoric aș vrea să mă întorc în Normandia. Poate că nu este cea mai frumoasă regiune din Franța, poate că toate sunt frumoase în felul lor, însă este o regiune care m-a fermecat și de care m-am îndrăgostit. Data viitoare aș vrea să nu ratez Plajele Debarcării, care se înșiră una după alta pe țărmul mării, și care pot fi vizitate cu buncarele, cu cimitirele și cu muzeele lor și nici micuțul oraș pescăresc Honfleur, de care până astăzi nici nu auzisem. Sinceră să fiu, nu știu dacă mi-ar ajunge o viață să vizitez atâtea câte vreau în Franța. Și pe măsură ce văd unele, descopăr altele și altele. Probabil ca să văd tot, ar trebui să-mi planific vacanțele până la adânci bătrâneți. Totusi lumea asta e prea mare și prea tentantă să nu fie descoperită.

Citeste toate episoadele acestei escapade in Normandia-Bretania (2013):

Nunta de hârtie - Weekend în Normandia -Bretania

Dinan - bijuteria medievală a Bretaniei

 Mont Saint Michel - un colț din Normandia 

S-ar putea să te intereseze și: 

 Alte călătorii pe Coasta Atlanticului

Alte locuri vizitate in Bretania

 Gastronomie și vinuri franțuzești 

 Toate călătoriile mele prin Franța