Postari din categoria JURNALE
"Orice drumeție pe munte ar trebuie să se termine cu o baie în mare!" am zis ferm-convinsă în timp ce mă bălăceam în Mediterană imediat după ce am coborât de la Pozzi. Și zău că așa este, senzația aceea de relaxare totală în apele mării după două zile în bocanci pe poteci stâncoase este de-a dreptul divină. Îmi place muntele foarte mult, dar recunosc că și marea are farmecul ei, mai ales când este vorba despre Mediterană și despre apele ei calde și limpezi, de un albastru-turcoaz aproape ireal. Iar Corsica, deși cunoscută mai mult pentru țărmurile ei stâncoase, posedă o mulțime de plaje, ai zice chiar exotice, care mai de care mai ascunse și mai naturale, dacă nu mi-ar lipsi muntele, zău că m-aș duce să lenevesc toată ziua pe nisipul lor.



După cum vă spuneam în episodul trecut al jurnalului, noaptea la stână a fost una cu peripeții, dar să o luăm mai bine cu începutul...

Plecasem de acasă cu gândul să dormim la Pozzi, undeva pe lângă "lacuri", urmând ca a doua zi să continuăm bucla prin pasul Scaldasole, înapoi în stațiunea Ese. Regulile parcului naturel régional de Corse, zona protejată ce acoperă o mare parte din munții insulei, sunt destul de stricte în ceea ce privește camparea, aceasta fiind strict interzisă, este însă permis bivuacul, adică deschiderea cortului la apusul soarelui și strângerea lui la răsărit, așa că din punctul acesta de vedere nu ne făceam probleme. Ceea ce ne cam neliniștea pe noi în acel moment era vântul. Nici măcar nu se lăsase noaptea și el bătea că nebunul, nici nu voiam să-mi închipui cum se va zbenguii pe lângă noi noaptea dacă nu aveam să găsim un loc mai ferit. 


Orice vizită în Corsica trebuie să includă și ceva munte. Chiar dacă nu ești mare munțoman tot poți alege o potecă lejeră care să te introducă în paradisul munților corsicani. Vorba aia, ai de unde alege, Corsica e toată numa' un munte, traseele sunt pentru toate gusturile și posibilitățile și-apoi nu trebuie să fii mare alpinist ca să știi să te bucuri de munte. Vă dați seama că nu puteam să mergem în Corsica fără să plănuim și o drumeție. Mai mult decât atât, ne doream încă de anul trecut să ne luăm cortul cel mic și să ne petrecem o seară sus, pentru că nu știu dacă v-am povestit vreodată dar pe înserat, când mai toți drumeții coboară, muntele are un farmec aparte, viața obișnuită parcă se estompează, topindu-se în magia înălțimilor. 

  
Demult nu mai petrecusem o seară pe munte... Inițial ne orientasem către un traseu de două zile spre Monte Cinto, punctul culminant al insulei, cu dormit în cort la refugiul Ercu, unde urcasem și anul trecut, însă am renunțat într-un final la idee, luna mai nefiind chiar potrivită unui asemenea traseu. Am purces rapid la căutat altceva la altitudine mai joasă, pentru a fi sigură că zăpada nu ne va face probleme. Nu prea știam nimic despre masivele din Corse-du-Sud, și mai ales despre cele din apropierea Gofului Ajaccio, dar după ce am întors internetul pe toate părțile am ieșit victorioasă cu trasee pentru o viață pe insulă, nu doar pentru un weekend. Am ales până la urmă să urcăm la "lacurile" Pozzi din Bastelica, în inima masivului Renoso, o drumeție ce se promitea a fi foarte interesantă datorită diversității peisajului și nu numai. 

Vă spuneam în articolul trecut că pentru după-amiaza zilei petrecute în Ajaccio am ales o excursie cu trenulețul turistic. Inițial voiam să vizitez muzeul de artă, Palais Fesch, dar fiindcă vremea era faină m-am gândit că o plimbărică în afara orașului nu ar strica. Și așa a fost. Le petit train d'Ajaccio propunea două circuite: unul mai scurt, cité impériale, prin centru orașului și altul mai lung, cu o vizită completă a orașului plus o plimbare în  lungul coastei, până la Parata. Situată în nord-vestul golfului Ajaccio, la aproximativ 15 km de centrul orașului, Parata este o peninsulă care pare că se prăbușește în mare cu un arhipelag fărâmițat: insulele Sanguinaires.
  


Totul este Napoleon la Ajaccio: străzi, bulevarde, muzee, monumente, magazine, hoteluri, restaurante, ba chiar aeroportul din oraș poartă numele vestitului împărat. Capitală a Corsicii, situat în partea centrală a insulei, la mijlocul drumului între Bonifacio (sud) și Bastia (nord), orașul Ajaccio strânge pe plan arhitectural stiluri și epoci atât de variate astfel încât o plimbare prin centrul său istoric devine o adevărată întoarcere în trecut, printre exotism și istorie. Plaje din cele mai fine, poteci incitante de drumeție, baruri și terase cu panorame superbe și mirosuri amețitoare, bulevarde bordate de palmieri sau portocali, muzee de artă ce adăpostesc colecții interesante, câteva biserici, plus un labirint de străduțe medievale ce te îmbie la plimbare- cu siguranță nu ai cum să te plictisești la Ajaccio. Însă marea mândrie a orașului este faptul că acolo s-a născut la 15 august 1769 cel ce urma să devină poate cel mai cunoscut conducător al francezilor: Napoleon I.
  

V-am zis eu că și anul ăsta mergem în Corsica, nu-i așa?


Îmi spunea adesea mama atunci când eram copil că perioada cea mai frumoasă a unei vacanțe este, culmea, atunci când o aștepți. Pentru că ai ce aștepta. Când vin trece de nici nu știi și numaidecât ajungi la gustul acela amărui al întoarcerii acasă. Pe același principiu ziua muncii de anul acesta a fost una extrem de entuziasmantă: știam că a două zi urma să plec în Corsica, iar eu tot așteptam să mă întorc în Corsica de anul trecut de când am plecat din Corsica. Așa că pe 2 mai demarat din Amboise însoțiți de o vreme mizerabilă, îmbrăcați de parcă urma să mergem la schi nu la mare, ba mai mult decât atât, eu mi-am mai și îndesat vreo câteva pulovere în bagaj- oare unde mi-o fi fost mintea?! Pe drum lucrurile au început să se mai limpezească, și dacă apropierea de Marsilia a trezit în mine senzația de a scăpa rapid de jumate din hainele de pe mine, atunci cu siguranță panorama de la Cassis cu marea incredibil de albastră strălucind în lumina unui soare de-a dreptul de vară m-au făcut să gândesc "frate, norocoși mai sunt ăștia de locuiesc în sudul Franței!"
Gran Paradiso Aosta Italia

Nici nu mai știu exact când și de ce am început să urc pe munte. Deși poate părea ciudat, n-am avut dintotdeauna pasiunea asta, iar ai mei părinți au preferat mereu marea, astfel că vacanțele copilăriei se desfășurau mai degrabă la plajă decât cu rucsacul în spate. N-am avut nici prieteni cu dragul drumețiilor, mi i-am făcut eu mai apoi din dorința de a nu trăi chiar singură experiențele potecilor. Am descoperit muntele târziu, pentru că așa a fost să fie și indiferent cum a fost, mă bucur că s-a întâmplat așa...


În a cincea zi petrecută în Alpii Italieni- asta ca să încep și acest jurnal păstrând același stil- ne-am gândit să mai diversificam activitățile, așa că am ales să facem schi de tură. Nici nu mai știu a cui a fost ideea, în general ale mele sunt astea mai ciudate (ca să nu zic mai proaste), însă tind să cred că beculețul cu schiatul i s-a aprins totuși lui Andrei. N-a fost o experiență tocmai reușită, cel puțin nu pentru mine dacă judecăm după cum am coborât în clăpari și cu schiurile în spate, dar nici nu mă așteptam să fie ținând cont de lipsa de experiență. Pe de altă parte, n-a fost nici o experiență urâtă, în final m-am întors cu două mâini și două picioare întregi, a fost să zicem... doar o altă experiență, una interesantă pe care probabil am s-o aprofundez în anii ce vor veni. Până la urmă nu sunt naivă, un astfel de sport nu se deprinde într-o zi, dar să o luăm cu începutul... 
REFUGIUL TORINO MONT BLANC ALPI ITALIA

A patra zi în Alpi a fost una  de relaxare. Vorba vine de relaxare, că, deși mă gândeam inițial la o plimbare prin oraș sau la vizitarea unui castel, am făcut ce am făcut și tot pe munte am ajuns. Când îmi făcusem conștiincioasă temele pentru vacanța în Aosta îmi pusesem la îndemână și altfel de activități decât drumeții, în cazul în care vremea ar fi urâtă, sau noi am avea chef să diversificăm. În principiu mă gândisem la câteva castele, pentru că Valea Aostei este foarte ofertantă în acest sens, însă, chiar și după trei zile de hoinărit, tot de munte parcă eram dornică. Astfel, pe principiul "castele mai am încă 58 de văzut acasă, munți nici măcar unul", ne-am pornit spre Courmayeur fără un plan anume, gândindu-ne că sigur va apărea vreo sclipire de moment la fața locului. 

Bertone Mont Blanc Italia

A treia zi în Alpi a fost superbă și asta nu numai pentru că atunci când m-am trezit și-am deschis fereastra cerul era perfect senin, iar soarele la locului lui, ci și pentru că programasem un traseu special, traseu care avea să ne aducă și anul acesta față în față cu Mont Blancul. Nu înțeleg prea bine de ce mă emoționez ca un copil de fiecare dată când urmează să ne întâlnim, dar pe bună dreptate, este un munte maiestos, nu degeaba este regele Alpilor. Dacă anul trecut am admirat fața lui franceză, de la Refugiul Prarion, anul acesta voiam să-l admirăm și de pe partea aialaltă, cea italiană, mult mai impunătoare (aveam să aflu mai târziu), astfel că am ales să urcăm la Refugiul Bertone.

A doua zi în Alpii Italieni urma s-o petrecem tot pe munte deși vremea arăta în continuare mohorâtă. Ninsese, așa că zăpadă aveam din belșug, însă soare și vizibilitate ioc. Întorsesem pe toate părțile harta primită la Cervacol în prima zi, hartă ce conținea traseele de iarnă pe pe Valea San Bernardo și deși aveam în plan să hoinărim și prin alte masive, am sfârșit tot prin a alege ceva în zonă. Din localitatea Allein, aflată nu departe de satul Gignod unde eram cazați, porneau două trasee de rachete în buclă, trasee destul de întortochiate, ambele ducând pe același drum șerpuit la refugiul Alpe Baravex (1925m), coborârile făcându-se pe cărări diferite. Am zis să mergem la fața locului și-om vedea noi pe parcurs spre care ne orientăm.
 

În programul primei zile în Aosta era, firește, o drumeție pe munte. Nici nu mai conta cum era vremea, dacă era sau nu zăpadă, dacă venea uraganul sau dacă se anunțase vreun cutremur; eram atât de dornică să-mi pun bocancii în picioare, rucsacul în spate și să urc pe o potecă că nimic nu m-ar fi putut opri. Andrei mă rugase să nu-l mai duc ca anul trecut din prima pe vreun traseu de 8 ore, ci să scot de la catastif o drumeție ușoară pentru început, un fel de încălzire după lunga perioadă în care n-am mai fost pe munte. Vremea nu era chiar optimistă, ne bucurasem noi că ninsese toată noaptea și zăpada se așternuse ca-n basme, dar vizibilitatea se menținea aproape de 0. Nu era neapărat o problemă gravă, traseul nu era unul care să pună probleme de orientare, doar că îmi doream să admir peisajul nu să orbecai prin ceață. Desigur, puteam alege altceva pentru ziua cu pricina, îmi pregătisem și alte activități întocmai pentru astfel de zile neprietenoase, dar zău că acolo, în mijlocul Alpilor și după atâta pauză de munte, nu prea-mi venea să merg la muzeu. 


Planul pentru vacanța de iarnă de anul acesta a fost atât de făcut și răsfăcut că la un moment dat nici noi nu mai știam unde tre' să mergem. Era rost de ceva Venetia+Dolomiti, dar după o frământare atentă a problemei am lăsat orașul de pe ape pe un weekend dedicat exclusiv lui și Dolomiții pe-o vară viitoare când toate traseele sunt accesibile. Nu știu dacă a  fost neapărat o problemă de logistică, sau doar vream o săptămână numai la zăpadă, cert este că mi-am îndreptat atenția spre o zonă nu atât de turistică, dar mai mult decât ofertantă pentru oricine iubește muntele și iarna: Aosta. Am plecat către Gignod (știu, n-ați auzit de el; nici eu până anul acesta!) chiar în ziua de Sfantu' Valentin, că deh, am schimbat destinația, dar nu și data; nu țineam neapărat să sărbătorim, dar am făcut-o într-în final- de ce nu? -alături de o friptură și o sticlă de vin, după 8 ore de drum, la poalele giganților Alpilor

Unde să mergi în perioada Crăciunul în Paris daca nu spre locurile unde poți admira decorațiunile și luminile instalate special pentru sărbători? Dacă la târguri de Crăciun francezii nu excelează, la decorații cu siguranță știu să-ți ia ochii. Lumini stradale, vitrine care mai de care mai inovatoare, în perioada această nici nu știi în ce colț al Parisului să o apuci. Însă cu toate tentațiile pariziene, anul acesta știam exact unde vreau să merg: să văd strălucitorul brad cu susul în jos care tronează sub acoperișul Galeriilor Lafayette de pe boulevardul Haussmann. 

Galeriile Lafayette Paris Franta

Dacă prima zi dintr-o vacanță este cea mai fericită indiferent de locația unde se derulează, ultima este cu siguranță cea mai amărâtă. Nu știu dacă mi-era mai greu să mă despart de vacanță sau de Corsica, însă chiar dacă urma s-avem toată ziua la dispoziție pentru noi, feribotul plecând la orele 20, parcă mi-era greu să-mi planific ceva anume de făcut. Tocmai de aceea decât să forțez n-am planificat nimic, rămânând să ne hotărâm la fața locului, sau mai exact în drum spre Ajaccio, de unde aveam să ne îmbarcăm. Și-apoi știți și voi cum se întâmplă uneori, zilele se mai ocupă și de la sine...



Eu mă gândeam de fapt pentru ziua respectivă la traseul spre Lac de Nino. Andrei se gândea la traseul spre Monte Cinto. Aș minți să spun că nu m-a atras ideea celui mai înalt vârf din Corsica chiar dacă cele 10 ore de drum dus-întors mi se păreau cam multe pentru o singură zi. Nu multe neapărat ca dificultate, știam că aș putea face față, dar mi se păreau multe efectiv ca timp, fiindu-mi teamă de fapt că ne va prinde noaptea pe traseu. Și clar nu trebuie să ți se întâmple asta în Corsica!   

Teoretic am fi avut timp să ajungem pe Cinto, dar practic trebuia să luăm în calcul mai multe aspecte decât voința, aspecte precum situațiile neprevăzute ce pot apărea, pauzele de masă, de poze, de admirat și mai ales de odihnă, situații pe care nu prea aveam cum să le apreciez. În plus, trebuie să recunosc că forma mea fizică nu mai este la fel ca atunci când mergeam aproape lunar pe munte; știam că nu o să zburd pe cărări, ca să nu mai zic că niciunul dintre cele două puncte de plecare pe traseu nu era chiar la ușa cortului. Și totuși după un calcul rapid am ales să încercăm traseul, plecând pe premiza că dacă se poate se poate, dacă nu nu, mergem până unde ajungem, până la urmă finalitatea nu era neapărat vârful, ci petrecerea unei zile agreabile pe munte.  


Nici traseul spre lacul Creno n-a fost plănuit în prealabil, dar știți și voi că adesea socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, mai ales într-un "târg" atât de ofertant cum este Corsica. Tot mergând pe drumurile insulei și aruncându-ne câte un ochii fără să vrem pe diversele panouri de informare turistică, am dat și peste drumeția aceasta la Creno singurul lac împădurit din Corsica dar am pus-o acolo în minte, pe lista de așteptare. Am scos-o de la naftalina odată cu decizia de a hoinări juma' de zi pe valea râului Liamone, când am fi avut urgentă nevoie de încă un traseu scurt și lejer pentru a ne umple ziua, iar Lacul Creno părea numai bun de pus în aplicare.  

În ziua nu-mai-știu-care, că le-am cam pierdut numărul, având poftă de calm și răcoare (calmul l-am găsit, răcoarea nu prea), ne-am declarat infideli mării și ne-am pornit la interiorul insulei spre o regiune extrem de pitorească, verde și muntoasă. Ieșirea aceasta a fost una dintre puținele neplanificate de acasă. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar nu găsisem ceva în căutările mele pe internet sau prin cărți despre zona asta, noroc că aveam cel mai bun ghid în persoană alături de mine. V-am mai spus că pentru al meu soț nu fu vara asta prima lui vacanță în Corsica, așa că își amintea clar de niște piscine naturale și o drumeție pe un râu în apropiere de Sagone, singurul amănunt "nesemnificativ" despre care nu-și mai amintea nimic fiind numele și locația exactă. Noroc însă că insula nu-i mare, și-apoi câte râuri ar putea curge pe lângă Sagone, așa că luându-l la întrebări pe nea' google, n-a durat mult până să se facă lumină: era vorba de valea râului Liamone.

 
Mi-am dat seama de curând că îmi plac mările calde cu ape limpezi, nisipurile albe și fine, dar cel mai mult cred că îmi plac plajele liniștite și sălbatice. Nu agreez deloc senzația de "cearceaf lângă cearceaf", înghesuiala pe plajă și în apă, forfota și gălăgia. Nu țin neapărat să mă întind pe sezlonguri fițoase, sorbind din cocktailuri scumpe, la fel cum nu mă deranjează nici să traversez munții sau câmpurile de bălării dacă știu că ajung în adevărate colțuri de rai. Și pentru toate acestea Corsica mi s-a părut locul perfect. Dar ce credeți că a fost dintotdeauna așa? Nici pe departe... 


Corsica este o insulă foarte ofertantă în ceea ce privește activitățile în natură, iar cum noi nu suntem genul de oameni care să stea numai la plajă, în a treia zi am plecat spre munte. Nu ne plănuisem chiar o drumeție adevărată pe culmi stâncoase, cel puțin nu pentru ziua respectivă, ci doream să descoperim ceea ce se numește Pădurea Aïtone cu piscinele sale naturale, locație despre care se spune că ar fi un must see pe insulă. Treaba cu must see-urile astea mie nu-mi prea place sincer să vă spun; îmi creez adesea așteptări prea mari și nu puține au fost dățile când m-am întors dezamăgită. Desigur că ceva special tot trebuie să fie acolo, dar poate nu atât de special pe cât este "etichetat". În fine, deși pădurea Aïtone era finalitatea, despre drumul până acolo pot scrie o întreagă poveste. V-am mai spuns că drumurile din Corsica sunt pline de aventuri, nu? 


© BLOGUL LARISEI · THEME BY WATDESIGNEXPRESS