BLOGUL LARISEI

Am petrecut de curând o zi foarte drăguță toți patru la castelul Chambord, unde am mers special pentru un spectacol interesant de călărie și aș vrea sa povestesc un pic pe blog despre acesta.

Încep prin a va spune ca ieșirile noastre prin Touraine s-au cam schimbat de când cu copiii. Cred ca v-am mai spus totuși asta. Ieșim în continuare pe la castele, prin sate sau orașe, pe la târguri sau festivaluri, dar încercăm întotdeauna sa includem în plan și ceva de văzut sau de făcut pentru copii. Îmi place sa le fac pe fete sa cunoască Valea Loarei, dar într-un altfel, unul mai agreabil și mai potrivit pentru cei mici. Desigur ca și organizarea este alta, în general privilegiem ieșirile dimineața când copiii sunt mai odihniti, ne orientam spre obiective care nu sunt foarte departe pentru a nu petrece mult timp în mașină și obligatoriu tintim din timp și un loc de luat prânzul prin apropiere. Așa ca stau cu ochii pe evenimentele din zona, sunt abonata la o mulțime de pagini și grupuri pe Facebook, dornica sa știu parca tot sa nu-mi scape nimic.

Iar unul dintre evenimentele pe care îl ocheam de ceva vreme era spectacolul de la Chambord.

Dragii mei, tot mă chinui să povestesc pe blog despre cărțile astea două și nu reușesc să finalizez deloc. N-am reușit să povestesc decât despre o singură carte citită anul acesta, Acolo unde femeile sunt regi, carte care de altfel mi-a plăcut destul de tare. După ea am mai citit una care nici nu mai știu cum se numește. Ah, da, Fetița din scrisoare. Simpatică, dar nu cine știe ce. Apoi a venit ziua Holocaustului și cineva pe facebook a recomandat două cărți despre subiect: Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi. Despre Tatuator știam, despre Cilka mai nimic, așa că nu am stat pe gânduri și le-am comandat imediat, în limba română, de la librăria din Italia. Mi-au venit rapid, ca de fiecare dată, și deși mai aveam o mulțime de cărți la rând în teancul de citit, le-am băgat pe acestea două în față. Dacă a meritat? Sigur că da. Sunt două cărți extrardinare, pe care vi le recomand din suflet.

Una dintre plimbările pe care le-am făcut în vacanța de Paște a fost la castelul Chenonceau. Desigur că mai fusesem la Chenonceau, chiar de mai multe ori, am mai povestit și pe blog dacă sunteți curioși, pe vremea când scriam ceva mai mult, vizitam castele în tihnă și făceam poze faine cu Nikonul meu greu, pe care-l purtam agățat de gât peste tot. Vremurile s-au schimbat desigur, scriu mai puțin, vizitez pe repezeală, iar pozele nu mai sunt la fel de faine că sunt făcute în totalitate cu telefonul. În fine, ce doream să vă spun de fapt este că Chenonceau este unul dintre cele mai mari și cunoscute castele de pe Valea Loarei. Și cel mai frumos, după părerea mea. Mereu am considerat că dacă vii pe Valea Loarei și nu ai timp decât pentru un singur castel, atunci Chenonceau trebuie să fie acela. Cu forma să unică în formă de pod peste râul Cher, bogat mobilat și decorat în interior, cu grădinile sale elegante la exterior, Castelul Doamnelor cum mai este numit nu cred că poate fi uitat ușor. Așa că am ales să-l vizităm și împreună cu prietenii noștri. Firește că le-a plăcut, chiar foarte mult. 

Încerc de multă vreme să povestesc pe blog despre ultima vacanță, cea de iarnă, petrecută la munte, la zăpadă, în Alpi, dar nu prea îmi iese și uite că a venit primăvara și nu prea mai merge un articol despre iarnă, lumea este deja sătulă de frig. În plus nici nu mai știu ce am făcut, vorba aia, au trecut aproape trei luni. Dar nu aș vrea să las nemenționată pe blog această escapadă, așa că o să încerc să-mi amintesc ceva-ceva. Așadar...

Vacanța anuală la zăpadă, sezonul 2021-2022, am petrecut-o la fel că iarna trecută, în Alpii francezi, în Savoie, pe Valea Belleville. 

Am tot vorbit despre cărțile pe care le citesc eu, aș vrea să povestesc puțin și despre cărțile pe care le "citesc" fetele, adică le citesc eu fetelor, firește, căci ele sunt prea mici să citească singure.

Sunt, iată, șapte luni luni de când avem pisică! Mia, pisica noastră gri și pufoasă. Și mare ca un porc!

Cum e (și) cu pisică? Păi...

Încep prin a vă spune că mie îmi plac animalele foarte tare, dar asta nu cred că mai este o noutate. Am crescut la curte, la țară, cu cățel, găini, chiar porc uneori, și muuulte pisici. Mă jucăm cu ele, le mângâiam, le gâdilam, le lăsam în casă, dormeam cu ele în pat. Îmi plac pisicile la nebunie! Sunt așa de moi, fine, delicate, hoațe, pisicoase. Mi-au plăcut întotdeauna, aproape că uitasem cât de plăcută este o pisică până să o avem pe Mia. Nu știu cum am putut trăi fără până acum :)).

Trenul în care mă aflu înaintează cu o viteză amețitoare, tăind câmpiile ce se întind molcome între Tours și Paris. Aceleași câmpii pe care le traversau, cu sute de ani în urmă, regii Franței împreună cu toată suita regală, în periplurile lor între capitală și castelele proaspăt construite pe Valea Loarei. Cărau tot cu ei, am citit: cai, mobilier, covoare, tablouri, soții și amante, vrând să aibă tot, să nu le lipsească nimic. O ora mai durează astăzi acest drum, atât de lung și de frecventat odinioară. O ora pentru 230 km, în care nici nu știu ce să fac mai degrabă, să contemplez peisajele ce se succed cu rapiditate pe fereastră ori să mă cufund în lectura cărții pe care am luat-o cu mine în sacoșă. Am citit ceva mai mult în ultima vreme, nu știu de ce, dar am avut o dispoziție ca niciodată pentru lectură. E cald și liniște în tren, fiecare iși vede în tihnă de ale lui. Fac deja al doilea drum dus-întors în aceeași săptămână, ce noroc să avem trenuri atât de rapide și civilizate în țara asta! Las câmpiile încă verzi, deși este decembrie, să se înșiruiască cum vor ele și deschid în final cartea. Fetița din scrisoare de Emily Gunnis.

A trecut atât de mult timp de când ne-am întors din vacanța de vară, că nici nu mai știu ce am făcut ca să pot povesti pe blog. Am uitat parcă tot, amintirile s-au estompat în mintea mea, altele noi luându-le locul. A trebuit să mă uit peste pozele făcute că să-mi reamintesc. Ah, uite am fost și aici, am mâncat și asta, am vizitat și aialaltă! Pff, ce de lucruri am făcut astă vară! :)) Așa se întâmplă dacă nu scriu pe blog la timp, precum scriam odată. Am scris acest articol în minte de mai multe ori. L-am scris pe fragmente încă de la fața locului, când mă bronzam la soare pe plaja de la Couronne. Il scriu acum, mai târziu, dar uite că-l scriu. Pentru mine și pentru mâna aceea de oameni care încă mai citește acest blog. E greu până deschid pagina, după cuvintele curg. Astăzi despre vacanța de vara de anul acesta, vacanța anuală la mare, petrecută la fel ca anul trecut în sudul Franței, la Mediterană. Știți voi, la Martigues, pe Coasta Albastră, acolo unde ne place nouă cel mai mult!

Unul dintre lucrurile bune care se întâmplă în ultima vreme este existența a din ce în ce mai multe librării românești în străinătate, de unde pot comanda cărți în limba română cu oferta variată și costuri de transport acceptabile. Știam de Galerie Moldave de la Paris, de unde mi-am procurat câteva cărți la început de an, de Librăria lui Andrei din Germania, de unde am cumpărat câteva cărți pentru copii, iar de curând am comandat ceva cărți de la Librăria românescă din Italia, ceea ce mă bucură foarte tare, evitând astfel să o pun pe maică-mea să-mi care cărți în geamantan de fiecare dată când vine la noi. Am văzut că și librării din țară expediază in străinătate, dar drept să spun nu am testat, sigur o să încerc.

Pentru că îmi place tare mult, am realizat recent, să citesc în limba română. Nu în franceză, deși am cărți și citesc și așa. Nici în engleză. În română și cărți pe hârtie, deși mult timp am citit și în format electronic. Seara, după ce fetele dorm, când este în sfârșit liniște în casă și la mine în cap, și mă pot delecta în tihnă cu un ceai bun sau un pahar de vin din când în când, nimic nu mă destinde mai tare ca o carte interesantă, obligatoriu mirosind bine, a hârtie, în limba mea maternă. Nu mai citesc mult, ca pe vremea când nu aveam copii. Nu mai am la fel de mult timp. Dar îmi propun sistematic să citesc ceva, măcar 20 de minute în fiecare seară. În general îmi și iese, cu mici excepții. O carte pe lună dacă adun, mă declar mulțumită în prezent. 

În acesta ordine de idei, printre cărțile care au venit cu ultima comandă s-a numărat și Fetița pe care au lăsat-o în urmă de Roxanne Veletzos. Nu mai știu unde sau la cine am văzut această carte, dar m-a atras titlul și rezumatul, așa că am pus-o în listă și am comandat-o de la librăria din Italia când am văzut că o au în stoc.

Astăzi scriu pe blog cât fetele dorm la amiază. Am zis! Este miercuri și nu lucrez, deci aș putea scrie ceva. Ceva scurt măcar, dar ceva, nu vreau sub nici o formă să abandonez (încă) acest blog. E drept că acum cam trag de mine să scriu, dar refuz să renunț, cel puțin deocamdată (sper niciodată), la acest spațiu al meu. Trebuie să scriu repede, căci fetele se vor trezi și o să trebuiască să mergem în parc. E frumos afară și ar fi păcat să rămânem în casă. Dacă nu termin până se trezesc o să încerc să finalizez diseară. Seara de obicei citesc sau mă uit pe Netflix, dar asta este, în seara asta renunț pentru a scrie pe blog. Când mă culc vreau ca postarea să fie online, altfel sigur nu mai apuc să postez nimic. Am atâtea scrieri începute în ciorne... 

O să povestesc, așa cum zice titulul, despre ultima vizită la castelul Chaumont-sur-Loire. De ce despre această ultima vizită la Chaumont habar nu am. Au mai fost și alte castele vizitate în ultima vreme și nu am povestit despre ele. Au mai fost și alte plimbări, locuri, întâmplări, vacanțe. Sau pur și simplu lucruri, gânduri, trăiri despre care aș putea să scriu, dar cum blogul nu mai are astăzi nici o ordine, de ce aș mai păstra una în scrieri. Scriu despre ce îmi vine și aia este. Măcar de scriu ceva.

Chaumont-sur-Loire deci, ultima vizită la un castel...

Dragii mei, 

Iar au trecut o mie de ani (vorba vine) de când nu am mai scris nimic pe blog. Între muncă, copii și treburile casei nu mai rămane mult timp liber, iar ăla care rămane mi-e din ce în ce mai greu să îl dedic blogului. Am mai multe idei și aș vrea să mă mobilizez mai eficient dar pur și simplu, de ceva timp încoace, nu-mi mai iese. Și-mi pare rău, zău că-mi pare, căci scrisul era odată (și incă cred că mai este) ca un fel de terapie care îmi ține mințile întregi, la locul lor. Mai ales în aceste vremuri tulburi de pandemie. Bine că s-a terminat, sau sper eu din tot sufletul că s-a terminat și că nu vom mai avea parte de vreun alt lockdown, școli închise sau alte interdicții de genul. Noi ne-am vaccinat oricum, aștept să scăpăm și de mască, măcar afară, să pot adulmeca mai bine tot ce mă înconjoară, ca de exemplu teii care au înflorit din plin și răspandesc un miros demențial la noi în centru la Amboise.  

Nu vreau să sune a clișeu, dar îmi place iarna. O accept și o apreciez așa cu este ea, pentru ce este ea. Pentru zăpadă, pentru aerul rece care îmi desfundă simțurile, pentru zilele mohorâte în care pot profita de un ceai aromat și de o carte bună, pentru băile relaxante, mai rare ce-i drept de când cu copiii, pentru nopțile lungi pe care le pot umple cu povești pe marginea unei căni cu vin fiert. Recunosc, nu știu dacă mi-ar plăcea să deszăpezesc mașina în fiecare dimineață, dar refuz totuși să mă las iritată de acest anotimp, pe nedrept atât de hulit. Și în același spirit vreau să-mi cresc fetele, bucuroase de iarnă ca de orice alt anotimp, dornice să iasă afară și pe vreme rece, fără teamă de frig, mocirle sau răceli trecătoare. Știu că vremurile sunt altele și nu sunt neapărat nostalgică după iernile copilăriei mele, deși îmi amintesc mereu cu drag de ele, dar vreau ca Erika și Daria să profite de farmecul acestui anotimp și mai ales de bucuria jocului în zăpadă. E mai greu, căci nu ninge aproape niciodată la noi în Touraine, iar dacă se întâmplă ține cel mult o zi. Dacă ne dorim zăpadă trebuie să mergem la munte. Așa că v-ați prins, vacanța de iarnă este foarte așteptată la noi în familie de la mic la mare, mai puțin probabil de Azorel, care nu se dă tocmai în vânt după sporturi de iarnă.

Foarte ofertantă această regiune, Provence! Nu-i de mirare că este printre cele mai vizitate din Franța. Sunt atâtea de descoperit că parcă pe măsură ce merg mai des într-acolo îmi doresc să mă întorc cât mai curând de fiecare dată. Vorba aceea, în Provence oriunde te-ai duce, spre orice colțisor al ei te-ai îndrepta, sigur găsești ceva frumos de văzut, ceva savuros de mâncat ori de băut. Desigur, Luberonul este magnific, cu satele lui de piatră cocoțate  pe dealuri. Dar asta nu este tot. Mai sunt și alte zone spre care să îți îndrepți atenția fără să fii nici pe departe dezamăgit. Iar unul dintre ele este Les Alpilles, un ținut interesant, cel mai probabil din categoria celor de neratat în Provence. Cu o armonie sublimă a peisajelor, cu o natură ceva mai sălbatică și tradiții bine păstrate, unii zic că Les Alpilles ar fi tabloul perfect al acelei Provence autentice, ca stil și rafinament. Este ținutul livezilor nesfârșite de măslini, este acea Provence a satelor Saint-Remy și Baux-de-Provence. Este cu lavandă și chiparoși, tărâmul scriitorilor că Daudet si Mistral, dar și al pictorilor, Van Gogh trăind un timp la St Remy și bucurându-se de acea lumină unică provensală. Les Alpilles este negreșit o parte de Provence care mi-a plăcut foarte tare și unde sigur mă voi întoarce cu drag. 

Dacă tot am povestit de curând despre plimbarea de anul acesta prin Calanque de Marseille, acest masiv interesant de care eu m-am îndrăgostit până peste urechi, pe la Les Goudes si Callelongue, am zis că ar fi bine să nu las totuși nemenționată pe blog nici plimbarea de acum doi ani, cea către Tour d’Orient, un punct de belvedere fabulos spre două golfulețe, calanque de Sugiton și calanque de Morgiou. Sunt o mulțime de drumeții și plimbări în acest masiv, pentru toate gusturile și puterile, inclusiv plimbări pentru familii cu copii mici, dacă există dorință pentru astfel de activități. Drumeția aceasta de față este una destul de scurtă și lejeră, numai bună de făcut cu un copil de 1 an și jumătate, cât avea Erika la vremea respectivă, copil cărat în sistem de purtare, sau lăsat liber pe jos să exploreze în voie pe anumite porțiuni. Și fie vorba între noi, mai era și un bebeluș în burtică, dar încă habar nu aveam de lucrul acesta :).